„Cum să-ți bați nevasta/femeia” este un subiect care a fost asociat în principal cu două tipuri de articole în presa românească. O abordare ocazională e voalată de ludicul autohton cu iz de sfat de cârciumă: articolașe zglobii povestesc complice despre o realitate atât de cotidiană, încât a o trata cu gravitate devine artificial și penibil ipocrit; extrase din înțelepciunea populară care te învață că femeia trebuie bătută, „dacă nu știi tu, știe ea de ce”, pigmentează justificativ textele. Un exemplu care a antrenat proteste remarcabile ‒ și nu doar din partea organizațiilor de femei ‒ este articolul „Cum să-ți bați nevasta … fără să lași urme” în numărul din aprilie 2000 al revistei Playboy. Dacă articolul respectiv, scuzat ineficient și mitocănește drept „glumă”, era relativ construit pe recunoașterea unei autorități seculare capabilă de a pedepsi manifestarea domestică tăinuită, un caz mai exotic, ireal de primitiv și consfințit prin apel la autoritatea divină a inundat mass media românească în ultimii ani: acela al cărților sau filmulețelor educative ale unor musulmani benevolenți, interesați de prezervarea corectei liniști maritale a cuplului. Nu voi analiza aici modul adesea reducționist, esențializat, confuz ideologic și terminologic de încadrare a enunțurilor musulmanilor respectivi de către unii jurnaliști români; șocul cultural de a descoperi varianta islamică a pravilelor lui Vasile Lupu din 1646 la începutul secolului XXI, precum și justificările stupefiante sau naive ale anumitor grupuri de musulmani români transferă responsabilitatea în primul rând musulmanilor.
Un singur aspect ar trebui reținut: versetul 4: 34 reprezintă probabil cel mai incomod verset coranic, cel puțin din perspectivă de gen și cel puțin conform traducerilor uzuale și a interpretărilor canonice, exegeza sa constituind un criteriu infailibil de decelare a viziunilor egalitariene sau ierarhice promovate de diferitele școli islamice de gândire precolonialiste sau de orientările islamice contemporane dintre care vom aminti foarte succint câteva mai jos. Este probabil versetul care demonstrează cel mai bine necesitatea reinterpretării proaspete a surselor islamice fundamentale, Coranul și sunnah, în conformitate cu realitățile și supozițiile contemporane: libertatea de exprimare și de credință, drepturile minorităților religioase, drepturile femeilor. Dacă în alte cazuri exegezele premoderne sau jurisprudența islamică tradiționalistă mai ofereau perspective minoritare, adesea uitate sau ignorate, ce puteau fi speculate benefic pentru emiterea unor reguli favorabile femeilor, acest verset întrunește suspect de invariabil consensul tuturor savanților musulmani premoderni în înțelegerea termenului wa-ḍribūhunna drept loviți-le, cu mențiunea generoasă ca lovitura să fie într-o manieră ne-extremă ‒ ghayr mubarriḥ , determinație ce a fost interpretată foarte divers, de la lovitura simbolică cu o batistă împăturită sau cu un siwak / bețișorul de curățat dinții la lovitura de bici (nu mai mult de zece).
În condițiile în care istoria dezvoltării teologiei și jurisprudenței islamice a cunoscut o diversitate de opinii, adesea mult mai rafinate și complexe decât cele popularizate actualmente, transformând ideea consensului savanților într-o utopie ‒ cu excepția opiniilor referitoare la determinații foarte generale ale credinței, cea mai pertinentă explicație a acestei unități în cuget și simțire a ulemalelor din perioada premodernă o constituie întemeierea citirii textului coranic pornind de la aceleași supoziții socio-culturale patriarhale. Textul este polisemantic și deschis, dar medierea inerentă colorată de subiectivitatea și failibilitatea interpretului uman aflat într-un anumit context experiențial, social, politic, cultural determină inevitabil registrul în care este citit.
Majoritatea autorilor manualelor sau prelegerilor privind disciplinarea soției aparțin grupării salafite, promotoarea unei viziuni literaliste, agresive, puritaniste a islamului. În 2013 un grup de musulmane românce au oferit gratuit la Bookfest o traducere în limba română a unui astfel de îndrumar marital salafit, ilogic, în care elogierea non-violenței Profetului se împletea cu argumente pseudo-științifice psihologice și sociale care mizau pe persuasiune și impresie: violența domestică oricum există, așadar normativizarea ei este onestă și legitimă câtă vreme e păstrată o limită a vătămării și durerii. Premisa fundamentală a pledoariei din cartea respectivă consta în asocierea femeilor cu copiii sau bolnavii: femeile sunt persoane cu un deficit natural în ceea ce privește raționalitatea, pe drept subordonate autorității altor ființe umane care, prin apartenența la sexul masculin, le sunt automat superioare și aflate în poziția de a le judeca deciziile și pedepsi greșelile. Cu toate acestea, prin exercitarea virtuală destul de vocală, în premieră, a unui demers critic din interiorul unei părți a comunităților de musulmani din România, în penultima zi a târgului editura respectivă și-a retras cartea de pe piață.
Manifestând o diferență de grad, nu de substanță, față de viziunea salafită, musulmanii neotradiționaliști au încercat să transpună în idiom contemporan tezele juriștilor clasici, prezervând premisele înțelegerii tradiționaliste. De exemplu, Sayyid Qutb considera că lovirea este eficientă doar în cazul acelor femei care suferă de anumite perversiuni patologice și au nevoie de o demonstrație fizică a puterii soțului pentru a-i accepta autoritatea în cadrul familiei, autorul citând anumite hadith-uri pentru a limita severitatea manifestărilor violente. Din aceeași perspectivă, Mawdudi recunoștea aversiunea Profetului față de pedeapsa fizică, dar menționa că există anumite femei care nu se potolesc fără bătaie, iar acestora le este necesară aplicarea unei corecții în mod „etic”.
De remarcat că nici una dintre aceste interpretări islamice tradiționaliste, neotradiționaliste, salafite care încă domină discursurile contemporane despre islam nu au contestat supoziția fondatoare a încadrării textului: relația maritală este una ierarhică în care bărbatul deține autoritatea, iar femeia trebuie să se supună, dreptul acesteia la autodeterminare și autonomie fiind grav restricționat.
Revenind cu o privire nouă direct la text, autorii musulmani progresiști au încercat să releve bogăția semantică a termenului wa-ḍribūhunna care poate însemna „a lovi”, dar și „a părăsi”, „a pleca”; rădăcina verbală ḍaraba prezintă câteva conotații alegorice și figurative, putând însemna: „a izola”, „a distanța”, „a separa”, „a dezvolta”, „a exclude”, „a (se) îndepărta”, acestea fiind sensurile prevalente în care termenii derivativi au fost folosiți în context coranic. Exemplul profetic ‒ profetul Muhammad nu a lovit nici o femeie niciodată, iar reacția sa în timpul unei dispute maritale grave a fost aceea de a se îndepărta o perioadă de timp ‒ este relevant, dar, paradoxal, cu desăvârșire ignorat în acest caz. Această interpretare a termenului-problemă este în consonanță și cu valorile etice coranice generale. O relație bazată pe iubire, bunătate/compasiune, liniște nu poate valida ca metodă de rezolvare a conflictelor maritale umilirea, fie și printr-o lovitură simbolică, imperceptibilă, a celei create din același suflet: „Dintre semnele Sale: El v-a creat vouă din voi înşivă soţii, lângă ele să vă odihniţi. Dragoste şi bunătate a pus apoi între voi. Întru aceasta sunt semne pentru un popor ce cugetă.” (Coran 30: 21) – traducere George Grigore.
Supozițiile culturale patriarhale și alegerile lingvistice oportuniste pot transforma un verset izolat dintr-un text considerat sacru de către musulmani într-un instrument barbar de normare ierarhică a relațiilor de gen. Agentul interpretativ se recunoaște în text și citește textul pornind de la convingerile personale pe care le presupune a fi și cele ale autorului ‒ fie el și divin, manifestare parțial valabilă și în cazul exegeților musulmani contemporani. Diferența majoră și cu implicații practice neprețuite ce se traduc în diferite sisteme de dreptate socială constă în asumarea și explicitarea supozițiilor personale ale interpreților contemporani progresiști care diminuează astfel autoritarianismul concepțiilor trecute și permit o varietate semnificativă de înțelegeri ale aceluiași text, cel mai adesea mai egalitariene și echitabile.
Si inca ceva…nu stiu de unde ideea ca „daraba” ar putea insemna si „a parasi”, „a izola”, „a separa” etc. Nu ar avea niciun sens pentru ca se ajunge la acest „wa dribuhuna” dupa o serie de etape, penultima fiind parasirea patului sotiei, ignorarea acesteia. Se implica deja ideea de parasire, izolare, separare etc. Se poate ca femeia sa fie parasita, izolata, separata si mai mult? Nu vad logica.
Multumesc frumos pentru comentarii.
Aici ”daraba” se poate referi la parasirea completa a domiciliului conjugal, pentru a folosi o expresie contemporana, la o separare totala intre soti. Un interval limitat, ante divort, in care nu mai exista nici un contact intre soti, fiecare urmand a-si evalua prioritatile si a decide fara a fi influentat de prezenta celuilalt langa sine. In a doua etapa sotul continua sa ramana in casa cu sotia, dar refuza contactele intime.
De acord cu dvs in ceea ce priveste reinterpretarea textului coranic conform intelegerii si circumstantelor indivizilor din ziua de astazi. Un text sacru este viu daca poate fi resemnificat permanent, nu incremenit in intelegerea unor savanti de acum 1000 si ceva de ani.
Temele acestea sunt atat de complicate. Nici macar nu mai putem avea incredere in vreuna din explicatii sau traduceri. Atat de multa lume mentioneaza ca traducerile au fost proaste sau interpretarile gresite. Multe hadith-uri sunt adevarate, altele sunt fabricate. Fiecare intelege dupa bunul plac. De foarte multe ori explicam anumite parti ale Coranului care nu ne convin prin „metafore”, „figurativ”. Sunt atat de multe cuvinte cu sens figurativ, pare-se. Coranul nu este o opera de arta cu sensuri ascunse lasand imaginatia omului sa zburde ci a fost scris clar ca sa inteleaga fiecare ce are de facut. Din punctul meu de vedere, textul inseamna ceea ce spune doar ca noi nu luam in calcul momentul cand a fost scris, contextul social din acea vreme. Acele circumstante s-au schimbat intre timp si noi ar trebui sa adaptam acele invataturi. Cand a fost scris Coranul, a fost cumva dedicat initial celor cu carte si studii filosofice? Nu. Exista atat de multe dezbateri pe tema bataii sotiei si unii sunt de parere ca Profetul si-a lovit sotia iar altii spun ca nu a facut-o niciodata si ca a fost o chestiune de traducere (proasta). Ma refer la acel incident cand Aisha a iesit din casa fara voia Profetului si apoi, a spus ea, a fost lovita in piept, iar lovitura i-a cauzat durere. In primul rand, nu stim daca acelea sunt 100% cuvintele Aishei. In al doilea rand, o alternativa a traducerii cuvantului „lovit” ar fi „impins” sau „palmuit”. Oricare gest: lovire, impingere, palmuire, tot abuz sau violenta inseamna.
Daca ar fi sa aplicam toate invataturile Coranului si hadith-urile (care repet, unele nu sunt adevarate) in ziua de astazi, am scoate la iveala o latura inumana si misogina. In trecut, femeia si barbatul se completau unul pe celalalt. Barbatul aducea cele necesare pentru intretinerea familiei iar femeia se ocupa de casa si copii. Barbatul era protectorul, cel care avea cea mai mare responsabilitate si care lua deciziile. Nu era corect ca femeia sa fie abuzata in vreun fel dar era o modalitate de control asupra ei. In ziua de astazi, lucrurile stau cu totul altfel. Avem alte modalitati de a controla si de a evita astfel de situatii.
Si mai e ceva….niciodata nu vom reusi sa ajungem la un consens. Niciodata nu vom putea urma invataturile religioase intocmai. Ideal este sa facem tot posibilul sa ramanem buni si sa ne respectam unii pe ceilalti, sa nu ne deranjam unii pe ceilalti si sa incercam sa ne ajutam fara sa ne adancim in asemenea filosofii care nu au alt rezultat decat lupte inutile pentru ca fiecare sustine cu tarie ca el/ea detine adevarul.