Acesta este cadrul conceptual și de rostuire al ficţiunii realist-socialiste! Dar nu despre asta este vorba. Am să scriu despre genul știinţifico-fantastic și monarhia din România. Aparent, juxtapunerea nu ar avea sens, dar realismul socialist a reuşit să aducă împreună (desigur, narativ) inimaginabilul. S-a scris mult despre rescrierea istoriei în perioada comunistă și despre manipularea trecutului în scop ideologic. Exemplele sunt numeroase: de la deghizări ușoare, până la cele mai bombastice trăznăi. Astfel, în urma cercetărilor, profesorul Mihnea Georghiu îl găsește la Bugiulești, în apropiere de Scornicești, pe Australanthropos olteniensis și astfel începutul antropogenezei se mută în România. Mai mult, tot istoricii descoperă că Decebal a fost urmărit și forţat să se sinucidă de către Cohorta Invicta Augusta (prescurtat CIA).
Capitolul monarhiei constituţionale din istoria României nu a fost deloc un subiect comod pentru regimul comunist, așa încât a fost rescris şi pus în tipare narative potrivite. Istoria monarhiei a fost reconstitutită nu numai de istorici. Când a fost nevoie, chiar și scriitorii genului știinţifico-fantastic au sprijinit efortul de elucidare a trecutului. Cu mijloacele lor specifice…
La sfârșitul anilor ‘50 și începutul anilor ’60, convenţiile narative ale genului poliţist, unde intriga era construită în jurul unei infruntări între bine și rău (adică între între comunism și capitalism), erau dominante. Povestirile cu spioni erau ceva obișnuit pentru genul știinţifico-fantastic. Desigur, binele învingea mereu! O astfel de povestire este şi Duelul Mut scrisă de D. Szilagyi, M. Cîrloanţă, publicată în revista Colecţia Povestiri Ştiinţifico Fantastice, numerele 44-46.
Povestea începe cu prezentarea avionului Ro-11 cu motor atomic, inventat de inginerul Ion Roman. Revoluţionarul aparat atrage atenţia puterilor occidentale care îl însărcinează pe spionul denumit convenţional Senior să reactiveze în România un vechi agent imperialist. Acesta era Mefisto, spionul din interior! Cu toate că încearcă să se integreze în societate pentru a nu fi observat, comportamentul său bizar îl dă de gol. Are antecedente care îl predispun la trădare: Petre Cunea – 65 de ani, crime de război (fără nici o îndoială pe frontul de Est), participare la masacre în timpul rebeliunii legionare.
Miliţia, informată de un pensionar cu spirit de observaţie, acţionează prompt. După o descindere la locuinţa lui Cunea, poliţiştii îi fac spionului trădător portretul robot (fără prea multe probe): Cunea n-a prea citit prea multe cărţi în viaţa lui. Dacă a citit ceva, apoi trebuie să fi fost Mein Kampf, deşi ne îndoim s-o fi citit şi pe aceea până la sfârşit. E un produs tipic al legionarismului, o brută primitivă plină de dispreţ faţă de cultură.
Genul ăsta de demonizarea nu era ceva neobişnuit în acea perioadă. În povestire, spionul îl va conduce pe cititor către o istorie pretins adevărată, cu referinţe la familia regală din România. Profilul spionului, the bad guy se construieşte concomitent cu imaginea celui care i se opune the good guy. În cazul de faţă este vorba de căpitanul Duca, cel care testează avionul inventat de inginerul Roman.
Eroul este prezentat cum se cuvine: căpitanul Duca fusese chemat în cadrele armatei abia cu câţiva ani în urmă. Până la eliberare fusese muncitor petrolist, iar apoi prin 1945 atras de înălţimi se înscrisese la şcoala de zbor fără motor. Termină cursul şi se hotărâ să se dedice definitiv aviaţiei. În urma unui incident stupid, însă – s-a pus rău cu un înalt personaj din acea vreme – i-a fost anulat brevetul de pilot. Disperat, Duca se angajă pilot experimentator – singurul mijloc care îi permitea să rămână în meseria iubită. Iar pe urmă…. pe urmă fu chemat în rândul forţelor armate ca lucrător politic. Figura îl arăta mult mai tânăr decât era. Se necăjea şi chiar se supăra ori de câte ori cineva îi spunea că e bărbat frumos: Lasă-mă-n pace frate cu prostiile. Astea erau bune pe vremea muşchetarilor sau a spilcuiţilor din Garda regală. Nouă ne trebuie alte calităţi.
Este prima referinţă la ceva din proximitatea instituţiei regale. Trecutul diferenţiază personajul bun de cel rău, și pentru a înţelege, trebuie făcută lumină. În timp ce căpitanul Duca a înfruntat trecutul pentru a-și câștiga locul în prezent, spionul a piedut, mizând pe o orânduire sortită pieirii. Conturul acelui trecut este dat de reconstituirea istoriei palatului Moruzii. Este o poveste în poveste care trebuia înţeleasă de cititor drept ceva adevărat. Sursa este un moşneag, fostul grădinar al palatului, un om morocănos dar simţitor la îndemnul bacşişului.
Istoria palatului începută într-o zi de mai a anului 1893 este și un crochiu despre monarhia românească. În acea zi, cotidianul Adevărul publică un articol care face senzaţie. În prim plan este principele Ferdinand de Hohenzollern, pe atunci căpitan în batalionul 2 de vânători, care a bătut un soldat. Ştirea, cum era şi firesc, stârnește vâlvă. Dar comandantul batalionului, un oarecare maior Cocea, slugărnic faţă de “regele venetic”, ia iniţiativa. Strânge câţiva ofiţeri şi pornesc spre redacţia ziarului.
Redacţia era instalată într-o cămăruţă din pasajul Vilacros. În redacţie se afla Alexandru Beldiman şi încă un redactor. După un schimb de cuvinte şi injurii proferate de maior, ofiţerii se năpustesc asupra lui Beldiman şi a celuilalt redactor, snopindu-i în bătaie. Atacul are efectul gazului turnat pe foc. Oficialităţile încearcă să aplaneze conflictul, însă majoritatea ziarelor sunt ostile maiorului Cocea şi a celor ce-l inspiraseră.
E drept că se găsește un ziar care să sprijine pe cei care atacaseră redacţia Adevărul. Dar acest ziar era L’independence Roumaine al lui Lahovary, care apărea în limba franceză. Era însă nevoie de un ziar românesc. Cineva propune soluţia: să fie oferită o sumă de bani lui N… redactorul unui ziar influent din Bucureşti. Dar N… refuză să se lase cumpărat.
Situaţia este, însă, salvată de “patriotismul” frumoasei doamne Moruzi. Redactorul N…, care rezistase banilor, nu rezistă ispitei de a petrece o noapte cu frumoasa doamnă. Așadar,… începe campania de presă contra ziaristului Alexandru Beldiman, iar doamna Moruzi, păstrând pentru ea suma refuzată de virtuosul redactor îşi construieşte un palat somptuos. Onoarea dinastiei regale fusese salvată!
Este o povestire secundară dintr-o povestire știinţifico-fantastică, așa cum ar fi vrut propaganda comunistă să fie istoria. Monarhia, elita politică, economică și mass-media sunt elemente ale une istorii abominabile. Multe detalii sunt până la un punct adevărate, apoi schimbate în așa măsură, încât nu pot fi luate în seamă deloc.
Este perfect adevărat că jurnalistul Alexandru Beldiman a existat și că a fost contra venirii unei dinastii străine și pentru alegerea lui Alexandru Ioan Cuza. După alegerea lui Cuza, Beldiman devine prefect de Ilfov, apoi prefect al poliţiei din București. După abdicarea domnitorului se retrage la Iași și intra în gazetărie, înfiinţând ziarul Adevărul. Gazeta este însă suspendată datorită, atacurilor la adresa dinastiei de Hohenzollern. Alexandru Beldiman este personajul pozitiv perfect pentru istoria din Duelul Mut, cu toate că episodul jurnalistic povestit nu a existat.
În schimb, orientarea pro-monarhistă a lui George Lahovari și a ziarului L’Independence Roumaine erau binecunoscute. Așadar, cu ceva elemente adevărate, se articulează o poveste complet falsă. Ce poate fi mai aberant decât tânărul principe Ferdinand luând la bătaie un soldat? Într-o vreme în care istoria perioadei regale era refuzată, în mod paradoxal, personajele povestirilor ştiinţifico-fantastice explorează trecutul pentru a le oferi cititorilor referinţe despre monarhie. Impactul nu a fost de neglijat pentru că tirajele în care apăreau aceste povestiri erau imense, iar textile erau citite de foarte mulţi. Nu este exagerat să spunem că genul știinţifico-fantastic a modelat într-o bună măsură imaginarul social, adică reprezentările colective ale realităţii sociale, ce se întâlnesc în toate societăţile.
Rezidurile acestui efort de manipulare și reinventare a trecutului s-au resimţit după 1989 și sunt reperabile chiar și astăzi. Istoria monarhiei românești a fost scrisă decenii bune în ton cu istoria din povestirea știinţifico-fantastică Duelul Mut. După ‘89, chiar dacă astfel de povești nu au mai făcut parte din mainstream-ul istoriografic, ele s-au regăsit în “repertoriul popular” alături de formule apoftegmatice gen, nu ne vindem ţara sau întrebări retorice precum, dar ei au mâncat cu noi salam cu soia?
Cu toate că după Revoluţia din 1989, ţintele României au fost restabilirea democraţiei, a economiei de piaţă, integrare Euro-Atlantică, în spaţiul public s-a resimţit mereu o hibridizare eterogenă între vulgata naţional-comunistă, amintiri și nostalgii interbelice alături de un prezent și viitor neclare. Toate astea ne-au amânat drumul spre Europa, iar acum ne împiedică să ne îndreptăm înspre viitor cu privirea limpede!
