Am început săptămâna trecută un exerciţiu contrafactual. Un domn istoric mi-a scris pe email că aşa ceva este o glumă proastă şi a început să-şi argumenteze poziţia prin referire la documente istorice scoase recent la lumină. Faptul că URSS avea plănuit să atace România este un fapt real, demonstrat de documente. Faptul că nu a mai atacat este probat atât de realitate, de documente de arhivă, cât şi de simţul comun. Mi-a mai reproşat istoricul – la care făceam referire – că aş fi protocronist comunist şi că mai bine aş imagina războaiele geto-dace cu Decebal înarmat cu o mitralieră. Domnule istoric, acest lucru nu se poate! Istoria contrafactuală are regulile ei narative, şi dincolo de glumă, este un exerciţiu intelectual şi de imaginaţie. Aşadar, invazia continuă…
Invazia şi efectele ei imediate
Pătrunderea trupelor Tratatului de la Varsovia în România pe 22 noiembrie 1968 la ora 4 dimineaţa, i-a făcut pe membrii Comitetului Executiv al PCR să reconsidere varianta rezistenţei armate. Ar fi fost o o aventură fără sorţi de izbândă. Era dezirabilă o reconciliere rapidă. La asta a contribuit și faptul că încercările lui Ceaușescu de a-și găsi aliaţi în aventualitatea unei confruntări au eșuat. Pe 24 august, la scurt timp după invadarea Cehoslovaciei vizitase Iugoslavia, unde avut o întâlnire cu Tito la Vârşet. A fost sfătuit să încerce evitarea unui conflict cu Uniunea Sovietică iar în cazul unei astfel de situaţii, Tito se oferea să asigure românilor gazduire însă condiţionat: nu puteau trece în Iugoslavia cu armament şi tehnică militară. Nimic mai mult! În aceste condiţii, pierzând susţinerea Comitetului Central al PCR, Nicolae Ceaușescu, se retrage din toate funcţiile politice.
Nici statele occidentale nu au reacţionat hotărât după invazia României. Ca şi în cazul Cehoslovaciei, acestea s-au limitat să condamne invazia. Ar fi fost poate mai utilă adoptarea unor sancţiuni comerciale însă nu a existat unitate de acţiune. Ar fi putut oare renunţa Franţa la proiectul construcţiei uzinei Renault-Moscovich dacă Italia nu renunţa la proiectul Fiat-Togliatti? Putea Londra abandona pieţele de mașini unelte din blocul comunist dacă RFG nu făcea la fel? Rezistenţa în faţa invadatorilor nu a lipsit. S-au remarcat aici gărzile patriotice înarmate de la Uniunea Scriitorilor. Au fost și victime. Printre ele un tânăr poet promiţător, Adrian Păunescu, care tocmai publicase volumul Fântâna somnambulă şi scriitorul Marin Preda căruia îi apăruse cu puţin timp în urmă romanul Intrusul, ambele publicaţii primite favorabil de critică.
Ce ar fi putut să fie…
Până în decembrie 1968 situaţia era cu totul sub control în România. La congresul al X-lea al Partidului Comunist Român desfășurat în 1969, Gheorghe Apostol a fost ales noul președinte al PCR. Conducerea lui a durat până la căderea regimului comunist din noiembrie 1989. La scurt timp după invazia României, Ceaușescu s-a autoexilat în Iugoslavia împreună cu mai mulţi apropiaţi, printre care și tânărul fost ministru pentru problemele legate de tineret, Ion Iliescu. La Belgrad, Ceauşescu a devenit una din cele mai importante voci critice ale sistemului comunist controlat de Moscova. A rămas fidel idealurilor comuniste, dar în același timp a devenit un apropiat al cercurilor politice și intelectuale socialiste din Occident. La împlinirea a 15 ani de la invazia României, în 1983, tânărul jurnalist Emil Hurezeanu îi ia un interviu amplu pentru Europa Liberă. În exil, Ceaușescu a scris mult despre originile ideologiei comuniste din România, cum ar fi cartea despre falansterul de la Scăieni, încercarea nereușită a boierului Theodor Diamant de a pune în practică la scară redusă comunismul într-o comună din Prahova.
După venirea la conducerea Uniunii Sovietice a lui Mihail Gorbaciov, reformele acestuia au fost comentate pozitiv de Ceaușescu. Mai mult, Ion Iliescu care fusese coleg cu liderul sovietic în perioada studiilor de la Moscova, a devenit şi el o voce a curentului reformator. În contextul măsurilor lui Gorbaciov, perestroika și glasnost, a fost creat cadrul necesar prăbușirii regimurilor comuniste în toata Europa de Est. Momentul a fost o surpriză pentru toţi. A existat credinţa că odată cu căderea comunismului şi finalul războiului rece, se creau premisele unei păci mondiale îndelungate, ceea ce l-a inspirat atunci pe Francis Fukuiama să scrie Sfârșitul Istoriei și Ultimul Om.
După 1989…
După noiembrie 1989, în România a fost restaurat un regim democratic pluripartinic, însă drumul de urmat în viitor nu era tocmai clar. Partidele istorice, Partidul Naţional Liberal și Partidul Naţional Ţărănesc, au fost reînfiinţate, iar Nicolae Ceaușescu a pus bazele Partidului Socialist. Au fost mulţi care au spus că viitorul României era întoarcerea la modelul interbelic, restaurarea monarhiei și reintrarea în normalitate, în timp ce susţinătorii republicii după model francez, au fost și ei numeroși. Referendumul organizat atunci avea să dea soluţia. Forma de organizare republicană s-a impus la o diferenţă mică. Frontul de Conducere a Ţării, formaţiunea politică provizorie care a asigurat conducerea ţării după noiembrie 1989, a organizat referendumul, apoi a elaborat noua constituţie și a pregătit alegerile din primăvara anului 1991. La sondajele pentru alegerile parlamentare la o diferenţă mică conduceau Partidul Socialist al lui Nicolae Ceaușescu urmat de PNŢ și PNL. La prezidenţiale, înaintea alegerilor, aceași situaţie: în frunte se aflau candidatul Partidului Socialist, Nicolae Ceaușescu urmat de candidaţii partidelor istorice. Erau trei candidaţi care reprezentau tot atâtea proiecte politice întrerupte în mod nefiresc. PNL și PNŢ ar fi putul consolida sistemul democratic în România după cel de-al doilea război mondial dacă regimul comunist nu ar fi întrerupt mersul firesc al istoriei, iar Ceaușescu ar fi reformat cu adevărat România, dacă invazia din 1968 nu ar fi avut loc.
Interesant acest exercitiu de „istorie contrafactuala”(pina acum stiam – ca profan in domeniul istoriei – ca istoricul de profesie are serioase rezerve in privinta unor descrieri de tipul „ce ar fi fost daca…”); ceea ce nu impiedica interesul fata de o astfel de incercare. Ca unul care am trait acele timpuri,simtind evenimentele cu pricina destul de aproape (am terminat facultatea in 1967,in 1968 am facut stagiul militar,trecusem prin Praga intre 13 si 18 august 1968 ca turist,cunosteam aproape toate evolutiile din Cehoslovacia acelor luni – datorita limbii) am remarcat ironia in mai multe locuri din articol (probabil nu sunt singurul). Cert este ca Ceausescu n-a avut niciodata de gind sa promoveze reforme REALE de tipul celor promovate de echipa lui Dubcek, sau mai tirziu de cele legate de „perestroika” lui Gorbaciov (de linia lui Tito nici nu mai vorbim – pentru romani Iugoslavia conta ca o „tara occidentala”(citi romani puteau vizita Iugoslavia ca turisti? in timp ce cetatenii ei puteau calatori si munci in Europa de Vest dupa cum doreau), iar „independenta si suveranitatea” trimbitate mereu de N.C. erau doar o acoperire in sensul „sa nu se amestece nimeni in treburile mele”. Din acest punct de vedere afirmatia din final „Ceaușescu ar fi reformat cu adevărat România, dacă invazia din 1968 nu ar fi avut loc” mi se pare total nepotrivita – „conducatorul” a avut timp destul inca 21 de ani sa reformeze tara si s-a vazut cum: prin infometare, lipsuri, intuneric, legi draconice (s-a uitat „legea 23” sau faptul ca abonamentele la revistele sovietice au fost taiate din 1986 sau 87?). Iar faptul ca N.C. a lasat tara „fara datorii” este un argument absurd – toate statele au datorii si lucreaza pe credit – si asta fara sa fie nevoie sa infometeze proprii cetateni.