Am avut o zi groaznică

Eram într-un tren care plecase din Bucureşti spre Ploieşti, pe la ora șase seara, genul de navetă în care toată lumea coboară la Ploiești și nimeni nu se uită pe geam, iar pe rândul din faţa mea o domnişoară vorbea la telefon cu o prietenă. Vorbea tare și fără jenă pentru că toţi erau obosiţi și nimeni nu asculta ce zice vecinul, „am avut o zi groaznică!” e formula pe care am reţinut-o și totodată rezumatul discuţiei.

Ceva mai târziu am analizat puţin scena. Mai întâi, chiar dacă fusese groaznică, până una alta ziua ei se terminase, iar trenul o ducea tot mai departe de „terenul de luptă”. Iar apoi, se ştie că cei care se mută foarte aproape de locul de muncă, chiar dacă ajung mai repede, se plâng că nu mai au acel „timp mental”, pasajul-tampon care să le clarifice mintea şi emoţiile între casă şi birou. Aşa că domnişoara respectivă avea într-un fel un avantaj, chiar dacă Ploiești-ul e deja puţintel prea departe pentru o filosofie de „flaneur”.
Dar miezul discuţiei e altul: pentru unii dintre noi ziua asta groaznică nu se mai termină niciodată. Pe drum te urmăresc telefoanele și SMS-urile, acasă te inundă mailurile, iar pe FB sclipesc cu roșu ultimele corecturi de azi și primele discuţii de mâine. Pentru unii dintre noi nu mai există zi sau noapte, dimineaţă sau WE.

Ne-am bucurat cu toţii atunci când s-a schimbat stilul de muncă și nu a mai trebuit să semnăm condica la ora 8 dimineaţa, iar o carte ca The Hacker Ethic a filosofului finlandez Pekka Himanen celebrează cu entuziasm depășirea disciplinei 8-16 de tip weberian. Dar există un revers al medaliei: excelentul eseu al jurnalistului german Jakob Schrenk (publicat la Humanitas) despre profesiile contemporane arată că sub libertatea aparentă a muncii de azi se ascunde ceea ce am putea numi „dictatura proiectului”. Mai simplu spus, „Hello Neo, the Project has you”. Ești liber să lucrezi de acasă, dar.. vin după tine acasă. Ești liber să lucrezi pe o plajă la soare dar… ia-ţi cu tine calculatorul și fii atent la ce spun eu, nu ce îţi spune marea! Mai pe scurt, de multe ori ceea ce am câștigat ca libertate profesională am pierdut ca intimitate personală.

Iată de ce domnișoara din tren, care putea încă să vorbească despre job la timpul trecut („ziua mea s-a terminat”) și avea încă timpul sau măcar locul unde să îşi lingă rănile, ei bine nu văzuse încă ce e mai rău. Oricât de groaznică ţi-a fost ziua, mult mai important e să poţi spune asta unei prietene, la mobil, în timp ce trenul te duce tot mai departe, epuizat dar… cu mintea eliberată! Mult mai important e să poţi păstra un perimetru de viaţă normală, iar domnişoara respectivă avea încă o viaţă normală.

Ce înseamnă asta? Păi e simplu: oricât de grea ar fi ziua, să ştii exact: 1. când s-a terminat job-ul; și 2. să ai cui să te plângi despre acel job. Atât, aceste două lucruri fac diferenţa între cei care au o viaţă poate grea dar încă normală, şi cei care pur și simplu nu mai au viaţă. Trenul lor nu pleacă niciodată, nicăieri, iar în plus ceea ce fac nu mai poate fi explicat nimănui.

Ce să mai explici atunci când întreaga ta viaţă a devenit o pauză de job?

Notă. Situaţia în care „viaţa ta a devenit o pauză de job” e de fapt o experienţă limită, și ca orice experienţă limită poartă în ea propria soluţie, care e foarte simplă dar trebuie să ajungi cu adevărat la limită. Toţi oamenii pe care îi admirăm pentru că își dau demisia și pleacă lejeri pe Camino sau în Nepal, schimbă full cu part-time, pleacă la ţară sau la privat sau la stat sau oriunde altundeva, cu siguranţă că într-o bună zi au ajuns la capătul capătului puterilor iar atunci ochii lor s-au deschis și au descoperit adevărul. Anume, versetul fundamentalist care li se întipărise în minte de-a lungul anilor se citește de fapt invers, de la dreapta spre stânga: de fapt „jobul e o pauză de viaţă”.
După care fiecare dintre ei a început să practice, zilnic și relaxat, noua religie pe care a descoperit-o. Uneori aproape cu preţul vieţii.