Motto: „the precellular evolution had place in systems that had the ability to tolerate errors within very wide limits, because only such systems could avoid the errors catastrophes”. Marcello Barbieri/Code biology/a new science of life.
Nu cred în generarea spontană și din nimic a nimic. Nimic nu se naște din nimic.
Ideile și generarea acestora sunt supuse acelorași restricții, au o cauză, un context și nu sunt generate în mod spontan și independent, fără orice cauzalitate. Cred în ceea ce în mistică se numește cunoaștere anagogică, adică capacitatea minții umane de a face salturi, de a ajunge la unele concluzii aparent din nimic, din cine știe ce.
Biologia (semantică a lui Marcello Barbieri) vorbește despre faptul că întrucât fenotipul (ceea ce vedem la nivel macro) este mai complex decât genotipul (gena de la nivel micro), aceasta înseamnă o reconstrucție din informații incomplete sau o creștere a complexității pe baza unor informații incomplete (definiția vieții si a imposibilității AI de a lua locul pe de-a întregul omului întrucât niciun alt sistem nu poate sa-si crească complexitatea pe baza unor informații incomplete).
Dumitru Stăniloae (Cele mai frumoase comentarii la Filocalia)
cel ajuns pe treptele cele mai înalte nu rămâne mereu acolo, ci mereu are să reia lupta cu ispitele gândurilor pătimașe, urcând iarăși pentru câtva timp la trăirea clară a prezenței lui Dumnezeu. Căci viața spirituală nu înaintează în linie suitoare dreaptă, ci are nenumărate zigzaguri și întoarceri.
Multa vreme știința a privit aceasta „lacuna” ca fiind o lipsa efectiva, un gol pe care nivelul de informație nu l-a umplut încă (ce spunea Einstein către Niels Bohr cu privire la fizica cuantica, sau ce spunea Thomas Kuhn cu privire la trecerea de la o paradigma științifică la alta paradigma). Omul credincios s-a rezumat să numească lucrul acesta mistică, pe post de înjurătură și gata subiectul s-a închis.
Marcello Barbieri a venit si a spus ca acest gol este in realitate un cod, un transfer de informație dintr-o lume in alta lume nu in mod aleatoriu (ci pe baza unui cod). Codul genetic si Cultura sunt printre primele coduri recunoscute de știință. Codul permite transferul de informații si o face sărind etape, asimilând etape, arzând etape, de unde si golul aparent (creșterea in complexitate pe baza unor informații incomplete).
În 2024, 4 din 6 Premii Nobel acordate au avut la bază Ideea de Cod, de legături între lumi în mod normal diferite si paralele, dar care ajung sa comunice intre ele: Fizica – „they used physics to find patterns in information”; Chimie – „they cracked the codes for proteins’ amazing structures”, Medicina – „discovered microRNA, a new class of tiny RNA molecules that play a crucial role in gene regulation. Their groundbreaking discovery in the small worm C. elegans revealed a completely new principle of gene regulation. This turned out to be essential for multicellular organisms, including humans.”, Literatura – „for her intense poetic prose that confronts historical traumas and exposes the fragility of human life”.
Lumea in care trăim nu a fost menită doar informației ci este despre sens. Totdeauna a fost așa. Noi am interpretat greșit în decursul timpului misiunea noastră – am crezut că treaba este despre a dobândi, a avea informație (Civilizația) pe când discuția era despre semnificație, despre semn, despre misiune (Cultura).
De aceea nu cred că ceea ce trăim astăzi, contextul de idei ce animă patrimoniul ideatic al societății în care conviețuim este postmodern, fără tradiție sau istorie, fiind generat spontan, cum spuneam mai sus. Întâlnim zilele acestea ceea ce timp de multe secole (cel puțin de 150 de ani) am dat la spate, am ignorat cu desăvârșire. Tot ceea ce vedem la nivel politic, toate măsurile preconizate constituie reacții punctuale și tardive la pesimismul extrem de vizibil la începutul secolului XX., dar născut cu multă vreme în urmă, încă de pe vremea Imperiului Roman.
Bătrânețea, boala, comoditatea Occidentului nu s-au ivit peste noapte. Ne-am născut așa.
În fapt ceea ce numim civilizație occidentală s-a născut bătrână, comodă și bolnavă; Imperiul Roman este dovada acestui fapt. Lucrurile nu puteau fi altfel din această perspectivă; războaiele din Europa dar și cele purtate din Europa dar pe alte continente au reprezentat o formă sublimă ce urmărea același scop – înnoirea, înverzirea a ceea ce s-a născut bătrân și bolnav.
Astăzi se încearcă prin abordări punctuale, pompieristice chiar să se rezolve această problemă ce ține încă de la nașterea civilizației Occidentale. Dar niciodată politica nu va putea rezolva ceea ce ține de modul în care gândurile, ideile, structurile mentale sunt construite. În această situație, Politica luptă cu morile de vânt căci mai niciodată (în ciuda a ceea ce se crede) structura mentală a unei societăți nu a fost influențată de ideologie ci de ceva ce se află înainte de ideologie. Apetența oamenilor spre comunism sau nazism, spre bolșevism sau fascism are cauze mai profunde, cu rezistență constantă în timp, cauze ce țin de o anumită structură antropologică a omului și care uneori în mod ipocrit refuzăm să le menționăm.
Nu-i vorba despre destin și fatalism ci despre context și despre asupra ceea ce alegem să insistăm pe o durată mare de timp. Or noi occidentalii am mizat pe lucrul greșit în decursul timpului.
Nu trăim consecințele postmodernismului ci a ceva cu mult mai profund și mai îndelungat în timp decât acesta. Conviețuim cu pesimismul ab initio și illo tempore specific civilizației occidentale. Postmodernismul, ca și modernismul sunt forme sublime de război; ceea ce nu s-a reușit cu forța fizică, cu armele s-a încercat cu forța ideilor. Dar rămân consecințe și nu cauze.
În multe momente ale evoluției noastre ca societate am resimțit această neputință organică și originală. Dar parcă mai niciodată conștientizarea nu a fost mai mare decât a fost la începutul secolului XX perioadă în care se ivește atât Testamentul lui Alfred Nobel dar și Gândurile lui Nietzsche despre moartea lui Dumnezeu, și mecanica cuantică a lui Heisenberg, Niels Bohr, dar și moartea Culturii a lui Spengler.
Sunt forme sublime de conștientizare a ceva profund de putred în lăuntrul vremurilor.
Sfârșitul acestui secol, acum în discuție este nu doar despre moartea lui Dumnezeu dar și despre Spengler, despre moartea culturii și transformarea acesteia în civilizație, despre pesimism, despre declin și decădere. Acel sfârșit de secol nu este cu mult departe de natura acestui început de secol unde pesimismul și declinul dat de progres sunt de asemenea metabolizate la nivel general, și pe verticală (ca adâncime) dar și pe orizontală (ca întindere).
Pesimismul occidental e constant întrucât ne-am născut cu el, niciodată nu a dispărut, nici nu avea cum în fapt întrucât alegerea făcută la începuturi ne-a definit viitorul.
Cultura nu are intenție; Oswald Spengler/The decline of the West distinge între Cultura/Grecia/Don Quijote/suflet si Civilizație/Imperiul Roman/Sancho Panza/intelect, între Cultural-man ce este centrat spre interior (inward)/consolidare în timp ce Civilization-man se concentrează spre exterior (outward)/expansiune.
Cultura e liberatoare/te eliberează; Spengler (Declinul Vestului) ne spune ca nu mai trăim in vremurile culturii ci in cele ale civilizației, adică in timpurile in care cultura a exprimat indicibilul (misterul) dar din momentul in care l-a exprimat, explicația a devenit una ca oricare alta (cum zice Eugen Ionescu); cultura a devenit civilizație fără a rezolva misterul.
Minunat fiind de descoperirea sensului cuvântului răzbunare (ras-bunare, adică a readuce lucrurile la starea lor buna inițială), Noica definește Cultura Sa te înstăpânești asupra lucrurilor ce te stăpânesc….adică sa-ti controlezi neștiința/misterul, fără însă să ne dăm seama de consecințe.
Cultura e gratuita (nu e animata de mitul utilului); în 1933 D.D. Roșca (coleg de idei cu Lucian Blaga) publica un eseu numit Mitul utilului – Linii de orientare in cultura românească. Pe scurt identifica firea noastră românească drept preocupata de utilul imediat, de beneficiul direct cuantificabil al Culturii. Renașterea a existat pentru ca a existat cultura greaca. Modernismul s-a ivit pentru ca a existat Renașterea.
Și ce-i cu asta?
Cultura greaca a cultivat un fel de om total diferit de omul cultivat de Imperiul Roman. Grecii au avut in vedere omul generos care asimilează (ideatic) si ceea ce nu-i trebuie pe termen mediu, adică omul care deosebește cunoașterea de cultura (nu toata cunoașterea se transforma in cultura iar cultura este mai mult decât cunoaștere). Imperiul roman a venit cu omul instrumental, omul care pune semnul egal intre cunoaștere si cultura.
Occidentul s-a construit pe omul Imperiului Roman și a pus la spate pe cel al grecilor.
S-a impus omul romanilor în Occident, omul orientat spre exterior, omul care-și găsește satisfacția în ceea ce se află în exterior și mai puțin în propriul lăuntru, omul care dacă epuizează motivele de bucurie din exterior intră în depresie, devine pesimist întrucât fie nu are reflexul contorsionării privirii spre interior, fie și dacă are acest instinct descoperă un gol, un vid întrucât acel loc prea multă vreme a fost ignorat.
Starea de depresie a accentuat slăbiciunile, inclusiv neputințele motiv pentru care occidentalul a ajuns să creadă despre sine că este privilegiat, că poate sta pe margine și analiza cu obiectivitate ceea ce se întâmplă în jur.
Infatuarea nu este a oamenilor împliniți ci a celor nesiguri pe ei, a celor ce-și conștientizează neputințele dar care doresc să fie altceva.
Exista o gravură – Newton de William Blake unde Newton stă cu spatele la Natură, în postura de Observator independent ce se poate uita la Natură cum vrea el. Terțul privilegiat în ceea ce privește capacitatea de observație a naturii aparține fizicii lui Newton.
A venit Heisenberg (momentul cuantic in general – 1900 – 1930) cu al sau principiu al incertitudinii (poziția si viteza unui electron in jurul nucleului nu pot fi determinate in mod precis, in același timp) care a postulat ideea că Observatorul nu mai este atât de independent când analizează Natura, întrucât aceasta este influențată de experimente.
Astfel se ivește o prăpastie, cea dintre fizica lui Newton și mecanica cuantică, fizica lui Heisenberg și Niels Bohr, crăpătură ce va prinde la mijloc după cum vom vedea inclusiv pe Einstein.
Fizica cuantică are o mare problema în a muta explicația valabilă la nivelul atomului inclusiv la nivel macro (Univers, etc.). A renunțat si la limbajul fizicii clasice – fizica lui Newton, în acest scop, dar tot nu reușește pe de-a întregul să lege nivelul micro de nivelul macro. Elocventă în acest sens este ceea ce s-a întâmplat anul acesta la Premiile Nobel pentru fizică unde a fost premiată activitatea ce a dus la
„A major question in physics is the maximum size of a system that can demonstrate quantum mechanical effects. This year’s Nobel Prize laureates conducted experiments with an electrical circuit in which they demonstrated both quantum mechanical tunnelling and quantized energy levels in a system big enough to be held in the hand.’’
Cu toate acestea rămâne abordarea intelectuală cea mai apropiata de Realitate, atât la nivel micro dar si la nivel macro, dar inclusiv la nivelul Ideilor. Principiul că nu există realitate atât de obiectivă încât să poată fi observata de toți terții în același mod devine o realitate ideatica nu doar a fizicii cuantice a lui Bohr.
Consecința este aceea ca realitatea este influențată de observator, ca activitatea (si instrumentele) de a observa o realitate influențează respectiva realitate. Traseul electronului in jurul nucleului este influențat de tehnica si activitatea observatorului. Când nu ne uitam la Electron doar statistic putem spune unde este, cum este, ce face, etc. De aici ce spunea Einstein (care a murit crezând cu toată ființa sa că mecanica cuantică este o teorie incompletă încă din această perspectivă) – Dumnezeu nu joaca zaruri.
Nu trebuie să lucrăm totdeauna cu aceleași informații, cu aceleași instrumente dar trebuie totdeauna să urmărim același scop, să avem aceeași menire.
Când Nietzsche a spus la începutul secolului XX ca „Dumnezeu e mort „ s-a referit la faptul ca Suprasensibilul, Metafizicul, Transcendentalul s-au dus, au murit (filosofia se chinuia la vremea aceea sa scape de dogmatica lui Platon). Sau cum spunea altul – Ființa s-a retras din Lume iar Omul a rămas prizonierul celor pământești, s-a dus toata magia lumii. E ca in dialogul Marelui Inchizitor al lui Dostoievski cu Isus coborât la Sevilia – nimic sfânt, nimic dincolo căci totul e aici pe pământ.
Nietzsche sătul fiind de dogmatica metafizica a filosofiei a creat ce a creat. El a pus la îndoială tradiția lui Platon, metafizica, filosofia transcendentală, etc. Ulterior Heidegger a continuat ce a creat Nietzsche considerând ca tot ceea ce este după presocratici este o păcălire a filosofiei, a gândirii chiar; presocraticii aveau acces la Ființa, iar ce a urmat a indus în eroare, a păcălit gândirea făcând-o să discute despre lucruri nepotrivite..
Toate aceste sisteme de gândire reprezintă in realitate o forma de pervertire a gândirii, de dogmatizare a acesteia (Nietsche si Heidegger au dogmatizat poate chiar mai mult prin influenta pe care au avut-o). Filosofia, forma cea mai profunda de gândire (asa-i considerata) face Gândirii ceea ce Observatorul din fizica cuantica face electronului – influențează. Nu știm cum ar fi fost gândirea astăzi in lipsa Intenționalității si Voinței cuprinse in filosofie pana la noi.
Testamentul lui Alfred Nobel, reper pentru Nobelul în literatură (dar nu numai) ne aduce aminte de esențe când spune că acest premiu trebuie să fie acordat pentru
„ (…) is to be distributed annually as prizes to those who, during the preceding year, have conferred the greatest benefit to humankind (….) one part to the person who, in the field of literature, produced the most outstanding work in an ideal direction.”, etc.
„The greatest benefit on mankind (condiția generală) (..) in an ideal direction (cerința specifică)”.
„Ideal direction” a suscitat multe discuții în Academia Suediei dar nu numai. La început „Ideal direction” a fost echivalată cu idealismul conservator (Hegel, Goethe) unde biserica, statul și familia erau sacre (așa s-a respins premiul pentru Tolstoi dar s-a acordat lui Kipling). Apoi a urmat neutralitatea drept „ideal direction” (în apropierea WWI), „great style” (generozitatea umanității) al lui Thomas Mann, accesul universal, gustul popular (când s-au respins Paul Valery), pionierii, cei ce au pavat drumul spre noi dezvoltări în literatură (pesimismul lui Sammuel Beckett, Eliot, Faulkner, Gide), etc.
În 1999, Nobelul pentru Literatura a revenit lui Gunter Grasse pentru că reușește să „portray the forgotten face of history”. In 2025 lui László Krasznahorkai pentru ca „in the midst of apocalyptic terror, reaffirms the power of art”, in 2024 lui Han Kang “for her intense poetic prose that confronts historical traumas and exposes the fragility of human life”, in 2022, Annie Ernaux, “for the courage and clinical acuity with which she uncovers the roots, estrangements and collective restraints of personal memory”, în 2020 – Louise Glück, “for her unmistakable poetic voice that (…)makes individual existence universal”, 2019 lui Peter Handke, “for (….) specificity of human experience”, si tot asa pana la Vargas Llosa in 2010 – „for his cartography of structures of power”, iar în 2009 la Herta Muller -„for landscape of the disspossessed”.
Fapt este ca in literatura de specialitate spiritul conservator de la inceputul secolului XX a fost pus la îndoială când era vorba despre ce înseamnă „Ideal Direction”. Legătura dintre cerința speciala – ideal direction si cea generala – „the greatest benefit of the mankind” a fost într-un final stabilita ajungându-se la echivalarea direcției ideale cu ceea ce reprezintă cel mai mare beneficiu pentru umanitate. Si astfel valorile conservatoare de la începutul secolului rămân si astăzi in vigoare, doar ca sub alte forme, declinate si multiplicate; daca atunci era vorba despre familie, biserica, stat, astăzi discutam despre valori conservatoare în egală măsura – generozitate, pesimism, sa nu uitam istoria (1999), sa nu uitam arta (2025), fragilitatea umana, traumele istoriei, existenta individuala (diferita de individualism), structurile puterii, cei deposedați, etc.
Reperele premiilor Nobel in literatura, pe scurt si succint explicate, constituie o lecție pentru întreaga dezbatere de idei întrucât arata cum valori in esență conservatoare, apropiate de dogmatism pot fi declinate si multiplicate astfel încât modernitatea (nu modernismul) sa rămână actual dar si esențial in același timp.
Arta in teroarea apocalipsei, Istoria, Generozitatea, Existenta individuala, cei deposedați, (de) structurile puterii, etc. constituie vechiul si noul in același loc.
Arthur Eddington la Conferințele Gifford (locul ales de Dumnezeu pentru cei Înțelepți, cred eu) spune ca incertitudinea lui Heisenberg ne amintește de faptul ca Natura este o lume contemplată din interior, supravegheată de instrumente care sunt parte a ei si supusa legilor ei. La fel este si Ideea – poate fi contemplata doar din interior.
În toată această perioadă de timp noi am greșit perspectiva, am încercat să scăpăm de boala civilizației occidentale păstrând statutul observatorului privilegiat, a terțului ce stă pe margine dar care vrea să lecuiască ceea ce vede. Trebuie să acceptăm că suntem parte a problemei, că facem parte din natură, că influențăm natura (și ideea) când o privim, analizăm astfel încât perspectiva trebuie să fie din interior spre exterior, din mijlocul problemei spre margine.
Or omul Imperiului roman nu este capabil de un astfel de demers întrucât acesta nu are miez, nu are esență ci plutește mereu pe suprafețe. Întoarcerea la presocratici ivită tot în perioada lui Nobel, Nietzsche si a mecanicii cuantice este o forma inconștientă de conștientizare a limitelor acestui fel de om pe care s-a creat Occidentul. Omul grec prezent este adevărat în Occident este mai curând o stare absolut excepțională ca și momentele pe care le-a generat de altfel.
Esențele fac parte din firea noastră însă acestea nu pot fi descoperite dinspre exterior, ci totdeauna din interior. Marcello Barbieri ne-a învățat ca transferul de informație dintr-o lumea in alta lume , pe baza unui cod este definiția vieții. Menirea omului este sa trăiască la toate palierele, in toate lumile coroborându-le, dându-le un sens. Problemele se ivesc când trăim doar într-o singura lume întrucât aceasta înseamnă limitarea ființei. Omul este ființa ce trăiește intre lumi, ce coroborează lumile in care trăiește pe baza unui cod, unui scop, caci aceasta este diferența intre definiția omului si relativism (moral sau de orice alta natura) – prezenta unui reper, a unui cod, a unui scop.
