Îți scriu

îți scriu și-ți scriu până când ochii mă lasă

tu ții tot cerul
în brațe ca pe-o mireasă
ne păzim bine visele
și cea mai de pe urmă
speranță
cu ochii deschiși plecăm
plecăm ca de fiecare dată
înspre noi înșine
cerurile se îngrămădesc

unele peste altele
sunt ceea ce trebuie să fie
fac ceea ce trebuie să facă.
o seară
domoală de toamnă
n-a mai plouat din iunie
și gura mea n-a mai rostit vino
firmamentul înalt îmbolnăvit de absență
plânge amarnic
respiră cu întreruperi

peste umerii noștri
uluiți de lumina
din celălalt

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *