Când e vorba de abuzuri, exagerări, restricționări, adică despre dictaturi, totalitarisme și ideologii, din ignoranță, din interes, superficialitate sau din neglijență, contemporaneitatea are o memorie fragmentată, unilaterală și selectivă, în sensul că își aduce aminte de fascism și hitlerism dar se face că nu prea știe ce este comunismul, contemplă bolșevismul dar nu ține seama de menșevism, știe de Hitler dar nu prea știe multe despre Mussolini. Astfel cum vom arăta mai jos în fapt, cultivarea felului acesta de memorie, cu intenție, la scara timpului și cu răgaz, este o formă de totalitarism în sine, în condițiile în care subordonează faptele și realitatea unei singure idei, îndeamnă către o abordare selectivă și unilaterală atât a trecutului dar și a viitorului.
După toate aparențele, societatea contemporană își aduce aminte mult mai ușor de formele brute ale totalitarismului, ignorând sau punând la spate formele mai sofisticate, oarecum mai soft ca mecanică de convingere și implementare (nu vorbesc de consecințe), ale acestei exagerări numite totalitarism.
Dacă ne uităm la Iov cel din Vechiul Testament și la negoțul pe care Dumnezeu îl face cu Diavolul (sună mai inocent decât Dracu), ne dăm seama că diferența fundamentală dintre Binele imperfect, viciat reprezentat de Diavol, adică Răul și Binele pe deplin constituit este dată de capacitatea celui dintâi de a se strecura, de a se ascunde, de a se disimula în orice altceva decât este în esență până ce ajunge să convingă omul să achieseze la acesta.
Insinuarea și deghizarea sunt viciile fundamentale ale Răului, chiar înaintea rezultatului determinat, ce este o consecință.
La începutul secolului XX, undeva prin 1903 social-democrații din Rusia s-au divizat ideologic în majoritari (bolșevici) și minoritari (menșevicii). Deosebirea dintre Lenin bolșevicul si Troțki sau Plehanov menșevicii era data de aplicarea întocmai sau nu a teoriei lui Marx despre socialism. Acesta din urma spunea ca schimbarea, trecerea de la capitalism la socialism trebuie făcută pe îndelete, cu răbdare, lăsând capitalismul să-și epuizeze resursele si să-si atingă limitele astfel încât socialismul sa se instaureze in mod natural (amorsarea în timp și pe îndelete a socialismului).
Bolșevicii lui Lenin nu aveau răbdare, nu doreau să aștepte astfel ca doreau schimbarea prin violență, cu orice preț, de îndată a țarismului. Menșevicii lui Plehanov voiau sa aștepte, sa se uite cum capitalismul face tot ce poate pentru a instaura socialismul.
Dumnezeu a luat mintea bolșevicilor, i-a lăsat să se grăbească, să se pripească și am văzut ce au făcut din Comunism; în fapt istoria a întors mecanica menșevicilor împotriva bolșevicilor din moment ce instaurarea comunismului a arătat în mod natural și pe îndelete, cu consecințe deosebite adevărat, limitele și constrângerile acestuia. Ceea ce doreau să facă menșevicii cu capitalismul, adică să-l lase să se distrugă din interior, au făcut bolșevicii cu comunismul anihilându-l în mod organic și cu răgaz.
Dar nu despre bolșevici vreau să discut, ci despre modul subtil, cu răbdare în care menșevicii doreau să strecoare ideile lui Marx, să aplice ad litteram în fapt ideile acestuia. Dracul menșevicilor este mult mai apropiat de perfecțiunea Răului, dacă se poate spune așa ceva, decât a fost imperfecțiunea evidentă a Răului bolșevic, fiind mai sofisticat, având răbdare, multă intenționalitate..
În cuvinte puține vreau să spun că totalitarismul evoluează, se transformă, se adaptează, insistă, nu abandonează, motiv pentru care este dispus să mărească scara timpului, să folosească mijloace și căi mai puțin violente în mod clasic, astfel încât să ajungă să supună întreaga lume și realitate unei singure idei. Ceea ce înainte se obținea prin intermediul violenței excesive și distrugătoare acum se poate obține pe ale căi, întrucât totalitarismele au înțeles că răgazul și scara timpului cât mai mare pot fi un ajutor de nădejde. Aceasta și pentru că omul avându-se pe sine singurul reper devine din ce în ce mai lipsit de smerenie crezând cu ardoarea că propriile creații pot explica lumea dintr-o dată și în mod definitiv
Democrația pur politică ce se concentrează pe stat și mai puțin pe ființa individului are vocația totalitarismului, a unor forme postmoderne de subordonare a vieții unei singure idei, unui singur concept ce poate juca rolul de adevăr absolut, de hristos politic.
Prezența sau absența violenței, ab initio sau drept consecință, nu definește în mod esențial totalitarismul, ci din contră arată lipsa de sofisticare ideatică și intelectuală a respectivelor ființe totalitare. Statul total are la bază unilateralitatea și artificialitatea ideii ce poate explica întreaga noastră realitate, prezentă și viitoare, iar uneori și trecută, în mod absolut, fără tăgadă și dincolo de orice dubiu.
Tind să cred că cei ce înțelegem ce a făcut Hristos, care-i este menirea și locul, știm cum arată Adevărul, suficient de bine încât să deosebim Adevărul Vieții de utopia Adevărului politic. Pentru creștini, totalitarismul este o nouă răstignire a lui Hristos pe cruce, întrucât nerecunoașterea naturii Acestuia, determină identificarea acestor erezii, artificialități pe post de Adevăr. O ființă și doar învecinată cu ideile creștine și nu neapărat clădită în mijlocul acestora foarte greu ar accepta explicarea unilaterală a realității factuale. Aceasta și pentru că Hristos oferă libertate după cum nici nu încearcă să explice viața ci doar să dea un sens Vieții; libertatea creștină însoțită de sensul vieții creștine nu înlătură în niciun fel diversitatea și concretețea vieții de zi cu zi.
„Lumea modernă este plină de vechi virtuți creștine ce au luat-o razna„/Chesterton. Asta ere valabil pe la începutul secolului XX (1936), căci astăzi lumea este plină de ceea ce a luat-o razna atunci (la începutul secolului) fără însă ca acestea sa mai aibă legătură cu vechile virtuți creștine; anomaliile s-au împământenit si autonomizat atât de mult încât si-au uitat sursa.
Libertatea înainte de a fi politica a fost biblica; cea mai completa înțelegere a libertății este la Pavel, la Augustin, la evrei, in islam (da, da și pe acolo), etc. Ceea ce a luat-o razna, libertatea politica, a devenit regina, reperul libertății din zilele noastre. Libertatea de a alege, libertatea politica in mod absolut s-a declinat si multiplicat peste tot, in sensul ca Libertatea este dată de dreptul, posibilitatea mea de a alege intre mai multe opțiuni, variante. Dar nu-i așa, caci Libertatea consta in ceea ce facem când „suntem cu adevărat si in mod esențial in miezul ființei noastre”/Remy Brague; copacul alege sa crească de jos in sus, limitând libertatea de creștere a ramurilor astfel încât ființa sa să se împlinească in mod absolut, sa devina Copac.
Când ne exprimam ființa suntem Ființe si Indivizi, dar când ne exprimam alegerea suntem pioni, ființe fără personalitate si caracter, fără identitate. Perspectiva politica a devenit regula, limitând, restrângând Ființa si Individul. Grija Europei pentru Stat, preocuparea aproape exclusivă a Europei cu privire la Stat si politica a transformat indivizii, luându-le particularitatea si specificul. Romania suferă astăzi pentru ca in toata istoria ei nu a avut in minte decât crearea condițiilor pentru exprimarea libertății politice, de a alege, punând la spate, ignorând in mod absolut Libertatea Ființei, a ceea ce putem face pentru a rămâne Ființe si Indivizi. De aceea astăzi când avem nevoie mai mult ca niciodată de Indivizi cu viziune si perspectiva nu găsim. La alta scara, aceasta-i si problema Europei fata de SUA, spre exemplu.
Menirea totalitarismelor a fost dintotdeauna dominarea, subordonarea în totalitate a omului, nu doar a ceva din acesta, parțial și selectiv, ci pe de-a întregul, atât mintea dar și sufletul. Or, dacă acest scop este atins nu prin mijloace violente, barbare ce ating însăși existența ființei umane, ci prin căi mult mai disuasive, mai sofisticate ce nu au nevoie de forță fizică ci doar de timp și intenționalitate, aceasta nu înseamnă că ființa umană este integră și neviciată. Politica și ideologia au capacitatea de a ține ființa umană captivă unor idei și concepte, abstracte și unilaterale, în așa fel încât omul devine un produs de laborator, având doar libertatea de a alege între variante limitate și impuse, dar mai puțin libertatea de a-și determina în mod autonom dezvoltarea propriei ființe în concretețea variată și nedisimulată a vieții.
Animalul politic/zoon politikon al lui Aristotel a devenit realitate, cel puțin in Romania. Discutam doar politica, reacționăm doar la politica, gândim doar in termeni de eficiență (politica), nu ne mai afectează nimic ce nu are coloratura politica, nu mai rezonam la nimic (ne)politic, nu mai discutam nimic care nu-i politic, nu ne mai gândim la nimic ce nu are legătura cu politica. Asta-i tot o forma de dictatura – un singur lucru ne tine viețile si mințile ocupate. Si nu-i o întâmplare. Sunt țări ce au scăpat de sărăcie, altele de prostie, altele chiar de dictatura, dar nu prea sunt multe exemple de țări care să fi scăpat de boala contemporaneității (cel puțin în Europa) – militantism politic la toate nivelurile, sub toate felurile, peste tot și oriunde. Poate doar perioada prerevoluționară din Rusia s-a mai trăit o astfel de experiență, dar diferența este că acolo a durat mult (de prin 1860 până prin 1917) în timp ce la noi e din ce în ce mai intensă și condensată (o reminiscență a lipsei de răbdare bolșevice).
Revoluția franceza a scos nobilul din ecuație, adică a eliminat ierarhiile naturale sperând într-o egalitate (mă îndoiesc ca erau atât de naivi încât sa creadă ca-i naturală). Edmund Burke spunea despre această revoluție ca francezii au avut un castel ce avea nevoie de niște reparații dar ei au decis in schimb să-l dărâme. Pe parcurs, Creația Revoluției franceze si-a dat seama nu doar ca egalitatea nu-i naturala dar si ca nu se poate construi, crea fără ierarhie motiv pentru care a edificat 1) egalitatea artificială, cea de natura politica respectiv 2) a căutat sa identifice noi, dar artificiale ierarhii. Si astfel s-a scris istoria – in căutarea egalității artificiale trebuie sa găsim ierarhia artificială. Aceasta ca sa ne aducem aminte ca Snob vine din sine nobilitate/fără noblețe.
Sfintele Scripturi nu cuprind concepte, poate doar sub forma narativa (sa le determinam noi), dar nu au ceea ce Noica numea concept, pe filiera dialogurilor lui Platon – ceea ce este comun in mai multe situații. Nu au nici măcar idei – tot pe filiera Platon – Noica – ceea ce este esențial într-o situație data. Si pe cine interesează asta? Pai pe noi pentru ca ceea ce vedem acum in Europa este exact o abundenta a abstractizării, o lume unde realitatea este subordonata conceptelor preexistente si nu invers (cum ar trebui). Pasiunea abstractizării ne-a adus in starea de neputință față de propria ființă în condițiile în care trăim realitatea și faptele după șabloane, recunoaștem doar ceea ce am fost dresați să recunoaștem.
„era o tara in care se putea trai de oriunde” (nu spun cine, ce si cum) întrucât avea capacitatea sa se strecoare in suflet, sa creeze amintiri, momente care ulterior definesc viața, personalitatea, creativitatea, chiar si sufletul, etc., Ești așa sau așa strict pentru faptul ca amintirile tale au un specific, un loc, un gust, un miros, un fel de a fi, o particularitate, un fel de suferință. De aceea poți fi „așa” chiar daca nu mai ești acolo, chiar daca ești plecat, cu mintea sau cu totul. De aia era o tara in care se putea trai de oriunde ai fi fost. Concretul ce determină alt concret și mai particular a fost înlocuit de abstracțiuni și concepte amorsate deja la nivel ideatic astfel încât concretețea de mai sus să fie privită cel mult la nivel de șablon.
Noi credem ca societatea (orice societate) se străduiește, lupta, muncește pentru a ne face mai deștepți, mai înțelepți, mai buni, si tot așa. Dar de fapt este pe dos, orice societate, în ultimul timp se străduiește sa ne tina mediocrii (nici prosti funcționali dar nici genii, sfinți), indiferenți (nici criminal de rai, dar nici buni de pus la rana), si tot așa, pe muchia dintre prostia clara si curata si mediocritatea sfântă. La noi suntem foarte mulți sub linia de mai sus, in zona prostiei funcționale, dar cei ce trag de noi, cei ce ne critica pentru a ne face bine, nu vor sa ne duca prea departe ci doar puțin mai sus, in mediocritatea sfântă unde manipularea si pervertirea este mai ușoară. Problema cu prostia nu-i ca-i prostie ci ca împiedică pervertirea si manipularea. Bătălia este intre prostia pura si mediocritatea curata. Restul nici nu participa dar nici nu se bagă.
Apostolul Pavel spune așa „cu lapte v-am hrănit, nu cu bucate, căci încă nu puteați mânca şi încă nici acum nu puteți”. Neputința Omului de a înțelege Planul înconjurător (eu ii zic Dumnezeiesc, dvoastră ii puteți spune al naturii, al întâmplării, al evoluției, etc. cum vreți caci nu-i o mare diferență; Lui Dumnezeu nu-i pasa numele după cum nici științei nu-i pasa de apelative) este contemplata la toate palierele de discuție – si in religie, dar si in știința (vedeți fizica cuantica). Plecând de la aceasta neputință a Omului fata de Planul lumii înconjurătoare s-a ajuns la concluzia ca noi Interpretam Realitatea si nu o vedem in forma sa bruta, totala, completa si funciara, pentru ca privirea noastră este fragmentata, unilaterala, etc.; noi avem o percepție asupra Realității si nu o Perspectiva. Exagerarea se poate ivi atunci când Interpretarea noastră este așezată in contextul democrației, al Statului unde aceasta (percepția noastră) poate fi îmbunătățită, augmentată sau din contră, împuținată, subțiată și mai mult.
Pentru a înțelege cum percepția noastră asupra realității (Adevărul nostru) poate fi influențată de abordarea politico-statală. Justiția este un serviciu public ce analizează nu Obiectivitatea si totalitatea Interpretării noastre ci doar ceea ce putem proba, dovedi din aceasta Realitate. Pe scurt – avem Realitatea Obiectiva (Planul de care vorbeam mai sus), pe care noi nu o știm in totalitate (suntem neputincioși), dar pe care noi o Interpretam, o transformam in Percepția noastră. Luam apoi aceasta Percepție, aceasta Interpretare si o deducem judecații daca se ivește o contradicție cu privire la aceasta. Judecata însă nu caută sa vadă in integralitate Interpretarea noastră, Percepția noastră ci doar sa se pronunțe asupra ceea ce putem dovedi din aceasta Perspectiva, Interpretare (diferența dintre Adevărul obiectiv si Adevărul judiciar). Si in felul acesta mergem de la mai mult (Planul de mai sus) la mai puțin (Interpretarea noastră) iar apoi si la mai puțin (ce putem dovedi din Interpretarea noastră). Prima scădere (neputința obiectiva a Omului) e fireasca oarecum, dar a Doua Scădere (neputința Justiției de a vedea cat mai mult din Interpretarea mea) este culpabila însă (în mod sistemic și instituțional, ține tot de o neputință a politicii de a crea mecanisme care să crească și nu să scadă) iar vinovăția aparține Statului (lato sensu) pentru ca el face legile in baza cărora putem dovedi doar Parțial Interpretarea noastră.
Aici suntem noi: într-o lume unde Neputințele firești ale Omului sunt dublate de Neputințele vinovate ale Statului. Prăpastia dintre ceea ce vad eu si ceea ce vede Statul din ceea ce văd eu creată cu intenție și în mod deliberat duce în același loc. Ce face Statul cu neputințele mele firești ne pune într-o situație sau alta, căci dacă neputințele mele obiective sunt încurajate, crescute astfel încât să devină și mai mari si evidente atunci vorbim de forme elegante de subordonare totală a individului ceea ce nu se poate spune despre situația în care neajunsurile mele sunt împuținate, atât cât se poate.
Poate ca pentru unii e mai bine așa, sau poate că pentru unii situația nu este notorie, vizibilă, dar în mod cert sunt unii ce simt, ce văd că lumea aceasta, la nivel macro dar și la nivel micro, pe fiecare sector de activitate în parte și-a pierdut magia, sclipirea; lucrurile sunt la fel peste tot, rezultatul este același peste tot, mijloacele de obținere a rezultatului anterior menționat sunt la îndemână fiecăruia independent de nivelul de resurse cheltuite pentru obținerea respectivului rezultat.
Nu mai există circumvoluțiuni, urcușuri și coborâșuri, totul este drept, scanabil și predictibil încă de la început – dacă faci asta și asta sigur ajungi acolo. Orice necunoscută, orice imprevizibil, orice aspect cu o vocație scăzută a determinării, aspect pentru care aveai nevoie de ceva excepțional, ceva profund și esențial, au dispărut creându-se impresia că lumea în care trăim, viața pe care o trăim este complet la vedere, în totalitate la îndemână, pe de-a întregul observabilă din prima și dintr-o privire.
Asumarea acestui fapt – nu există magie în lume, nu există chestiuni excepționale ci totul este la vedere, face atât de ușoară și discuția despre inteligența artificială, despre rolul acesteia în viața noastră, despre utilitatea abundentă (așa cred ei) a acesteia pentru noi. Ideea este așa – standardizarea, conformismul, unilateralitatea rezultatului – succes, bani, vizibilitate, toate acestea, au îndepărtat orice nevoie de magie în lume; puține sunt zonele în care necunoscutul să fie asumat ontologic (ca existență) la nivelul în care este nevoie de ceva magic, ieșit din comun pentru a-l dezvălui.
Ne-am stabilizat la un nivel crescut de mediocritate, pe mejdina ce separă extremele împuținării cognitivo-culturale, astfel încât suntem mai curând în contact cu necunoașterea din ignoranță (pentru că nu ne interesează) decât cu necunoașterea din neputință (pentru că nu putem, adevărul științei prin definiție având un caracter temporar). Mulți sunt factorii ce ne-au adus în această situație, dar acum importantă este starea și mai puțin ce a contribuit la această stare. Mai întâi ne asumăm starea de beție și apoi vedem ce putem face pentru a scăpa de aceasta.
Noi nu avem nevoie de înțelepciune, de genialitate, de frumos, de Bine, de Adevăr, de nimic excepțional ce nu poate fi obținut printr-un demers de felul click. Am redus Omul, individul, cetățeanul, animalul, cum vreți dumneavoastră la ceva absolut banal, previzibil, determinabil în totalitate și fără niciun rest care să necesite Magie, Frumusețe, Genialitate, Bine, Adevăr, Muncă. Aceasta-i definiția snobismului, nobili fără de noblețe.
Leibniz, Heidegger si Wittgenstein s-au tot întrebat „de ce exista ceva mai curând decât nimic.” Pana la vremurile noastre (modernism – postmodernism) răspunsul a fost pentru ca Adevărul, Frumosul, Dreptatea, etc. Vremurile noastre, auto-suficiente, nu mai au nevoie de Adevăr (cine are nevoie?), Dreptate (vedeți la noi discuția), Frumos (ce-i asta?). Si astfel întrebarea revine mereu in actualitate – pentru ce continuam sa ființam? Caci confortul se pare ca nu-i suficient si nu ne duce mai departe.
