Starea omului de știință vs. Starea omului religios
Între starea omului de știință (includeți aici și juristul daca vreți) și starea omului creștin nu există diferențe esențiale atunci când discutăm despre momentul optim al celor două stări. Așteptarea intelectuală a omului de știință este echipolentă cu așteptarea religioasă a ființei religioase. Fiecare în parte are încredere că se află pe drumul cel bun pentru a dobândi cunoașterea, unul a adevărului științific iar celălalt a lui Dumnezeu. Ceva lăuntric le spune ambilor acest lucru.
Credința există și colo dar și colo, încrederea că necunoscutul se va revela la un moment dat, în mod autonom, din interior și nu din exterior, este deopotrivă prezentă și la omul de știință, chiar și ateu dar și la omul religios. Pentru că marile adevăruri științifice s-au revelat celor ce le-au căutat după cum și Dumnezeu s-a revelat celor ce L-au căutat, prin credința arzătoare, insistență și persistență, prin înțelepciunea ce diluează și topește informații și situații până ce logica mecanică a rațiunii este cu mult depășită. Feynman spune că știi că știi ceva doar atunci când o poți explica altfel decât ai învățat-o.
Mistica cunoașterii căii către Dumnezeu nu este cu mult diferită de mistica descoperirii adevărului științific, întrucât ambele folosesc ceva ce depășește rațiunea clasică, ce poate fi descrisă și explicată în totalitate și terților, prin vorbe sau prin fapte; poate că în mintea și sufletul omului de știință lucrurile par să fie raționale, așezate, coordonate și organizate dar atunci când aceste stări și situații trebuie puse în vorbe, în cuvinte, pe hârtie pentru a convinge sau explica și altora ceea ce el știe, fără cuvinte, fără nimic exterior, fractura se întâmplă, dezorganizarea formală, paradoxurile logice, coincidența elementelor opuse se ivește dar fără ca ansamblul să fie perturbat în vreun fel (coincidentia oppositorum). Doar tu știi că ești aproape de Domnul, doar tu om de știință ai habar că ești aproape de noul salt științific, de noua paradigmă.
Nu-mi dau seama care se va supăra mai tare pentru această însoțire în această discuție: credința religioasă pentru că este pusă alături de lumea profană, lipsită de sacru a credinței științifice sau cea din urmă pentru că este așezată alături de o credință vetustă, de ev mediu, incapabilă să se exprime în mod organizat, să se supună cerințelor formale ale logicii și dialogului științific, după cum spun unii. Fapt este că supărarea lor nu schimbă lucrurile ci din contră: și omul religios dar și omul de știință sunt aduși în stare de ceea ce au diluat, consumat anterior, fără a avea posibilitatea de a prezenta organizat, clar și transparent elementele propriului consum sufletesc sau intelectual.
E posibil să se supere amândouă, fiecare considerându-se degradată de această asociere, dar după mintea noastră, această supărare nu face decât să arate lipsa de desăvârșire sau de plinătate a fiecăreia în parte.
Origen/Filocalia lui Origen, ne spune că “întrucât Apostolii își dădeau seama de greșelile lor, precum și de lucrurile pe care le au în Vedere, ei spun că desi nu sunt poate iscusiți în cuvânt, aceasta nu este adevărat și în privința cunoașterii (….) Urmează apoi pasajul – Și avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârșitoare este a lui Dumnezeu și nu de la noi, iar aceasta noi o interpretăm ca făcând aluzie la comoara descrisă undeva ca o vistierie a înțelepciunii și cunoștiinței, înțelegând astfel vasele de lut ca fiind exprimarea simplă și, după estimarea grecească de disprețuit, a Evangheliilor, în care copleșitoarea măreție a puterii lui Dumnezeu este cu adevărat simțită.”
Cunoașterea nu vine din cuvânt, din cuvânt peste cuvânt, din cuvinte peste cuvinte; înțelepciunea vine din simplitatea ce cuprinde nevăzutul complexității diluate până ce devine de nerecunoscut.
Erudiția înseamnă cunoașterea cuvintelor, dar cunoașterea e diferită de aceasta (de erudiție) întrucât se raportează la ceea ce nu se vede, la ceea ce a fost diluat până devine partea nevăzută a cuvântului, a cuvintelor exprimate. Erudiția asemenea dogmatismului are în vedere doar partea văzută a cuvântului, partea trupească, literară, după cum vom arăta în continuare, însă niciodată văzutul nu a determinat ivirea nevăzutului, ci din contră mai totdeauna nevăzutul, tainicul ce nu poate fi pus în cuvinte, fie din neputință firească, fie din firescul tainicului, influențează, determină partea la vedere a lumii, a cunoașterii.
Durerea trece dar faptul de a fi suferit nu trece niciodată ne învață Berdiaev. La fel este și cu credința omului de știință care poate trece după ce necunoscutul a devenit cunoscut (după ce a descoperit ce intuia), însă starea de credința, faptul de a fi avut credință și de a avea în continuare credință nu poate fi uitată dacă acesta vrea să continue înțelegerea, propria înțelegere. Certitudinea și incertitudinea creează în cadrul Credinței acea stare de coincidentia oppositorum, esențială atât pentru aceasta (credință) dar și pentru cunoaștere în general.
Nivelurile interpretării
Filocalia lui Origen, întocmită de Sf. Grigorie de Nazianz și Sf. Vasile cel Mare, ne vorbește despre felurile în care pot și trebuie să fie citit Cuvântul Domnului. Și distinge Origen între trup, suflet și Duh – „văzând așadar că Scriptura însăși e alcătuită dintr-un trup văzut, un suflet înlăuntrul lui care este presimțit de rațiune și un duh ce corespunde copiilor și umbrei lucrurilor cerești, să cerem așadar îndrumare de la Cel Care a creat Scriptura cu un trup, un suflet și un duh, trupul pentru cei de dinaintea noastră, sufletul pentru noi cei de acum, iar duhul pentru cei care, în veacurile ce vor urma, vor moșteni viața veșnică, fiind hărăziți să dobândească lucrurile cerești, arhetipale, cuprinse în Lege; și apoi să începem a căuta nu Litera ci Sufletul a ceea ce ne interesează. Iară într-un sfârșit, dacă vom fi în stare, ne vom înălța și la duhul care corespunde cu principiile privitoare la jertfele despre care citim.”
Parcurgerea acestor trepte, de la interpretarea după trup (literară) la interpretarea după suflet, iar în final la interpretarea după duh, necesită atât participarea Domnului prin Sfântul Duh, dar și punerea noastră, a fiecăruia în parte în starea de interpretare, ceea ce înseamnă inclusiv Rațiune, alături de Credință. Trecerea de la un nivel de interpretare la altul înseamnă un început de desăvârșire spirituală, o ridicare a spiritului la un nou nivel, adică o mișcare anagogică (o împlinire a spiritului prin trecerea de la un nivel trupesc de înțelegere la unul spiritual, unde sufletul și duhul completează ceea ce Rațiunea a înlesnit la început).
Tertullian în „Against the Jews”, argumentând împotriva celor ce refuzau sa creadă venirea lui Isus întrucât „has not come in majesty”, pentru ca „he was first also to come in humility”, spune ca „for after his coming and his suffering, there is now neither vision and prophet”.
În știință ignorarea unei paradigme (sistemul geocentrist/Ptolemeu) înainte de a crea următoarea paradigma (heliocentric/Copernic) se numește evoluție științifică. La fel Newton cu Einstein, la fel Lamarck si Darwin, Einstein și fizica cuantică, Newton și fizica cuantică. Shift Paradigm a lui Thomas Kuhn. Se trece de la o paradigma la alta prin etape intermediare, punând presiune pe vechea paradigma până ce se conturează noua paradigmă. Dar noua paradigma este superioara vechii paradigme întrucât împuținează ignoranța în care se află cea dintâi. Aceasta înseamnă evoluția în știință – împuținarea ignoranței și nu etalarea frumuseții ideilor/superiorității argumentării.
Vorba lui Tertullian, nu există profeții despre ce va urma după cum schimbările nu se întâmplă „la vedere”, cu aroganta impunerii ci cu „smerenie” si pe nevăzute.
Cercul de la Viena (Godel) si apoi Niels Bohr au introdus conceptul de ipoteza în știință – oamenii de știință știu doar anumite ipoteze si nu universalitatea științei (se știe starea atomului doar când este observat dar nu se știe nimic despre atom între observații, doar statistic se poate estima ceva). Știința știe doar ceea ce știe si nu lucrează cu jumătăți de măsură, nu se mulțumește doar sa „pipăie fondul”, căci pentru aceasta are credința ca va descoperi și nevăzutul etapei următoare. Așa se leagă și teoria lui Karl Popper despre falsificabilitate, adică este știință doar ceea ce poate fi ulterior testat si eventual invalidat; fiecare teorie are vocația falsificabilității, vocația de a fi infirmată (schimbările de paradigme din teoria lui Thomas KUHN se întâmplă lin, ușor, pe nevăzute întrucât invalidarea lui Popper este particulară fata de structura universală a unei teorii).
Și colo dar și colo e vorba de o călătorie, cu răbdare și credință, cu smerenia necesară asumării necunoașterii, de o cunoaștere anagogică ce asumă trecerea de la inferior spre superior, de la un nivel la altul.
Doar erudiția elimină necunoscutul și călătoria, evoluția, întrucât doar această abordare consideră că informația cuprinsă în partea văzută a lucrurilor deslușește definitiv și dintr-o dată problema cunoașterii. Stăpânind cuvintele, istoria cuvintelor, ideile pozitive și istoria acestora, având eventual și frumusețea cuvântului, meșteșugul exprimării, Erudiția cea născătoare de dogmatism elimină necunoașterea iar o dată cu aceasta și cunoașterea anagogică, întrucât nu asumă în niciun fel nevăzutul (neștiutul), tainicul ce nu se supune în mod clasic și în mod netăgăduit logicii formale, categoriei rațiunii ce nu are credință ci doar certitudini si dovezi.
Cunoașterea dată de erudiție este o formă elevată de ignoranță, o formă, adevărat, mai complexă a necunoașterii, dar la bază tot ignoranță rămâne, aceasta pentru că elimină nu doar ceea ce spuneam mai sus, dar elimină și procesul acela lăuntric menit să te pună în starea de a asculta vocile interioare, glasul nevăzut al rațiunii dacă vreți. Felul acesta de cunoaștere este precum Știința cuprinsă în tehnică: știe doar ceea ce știe, este doar ceea ce este, nu bănuiește nimic din ceea ce nu știe, nu bănuiește că nu știe, nu are habar că ar putea să fie și altceva decât este. Einstein a murit considerând ca noua teorie a fizicii cuantice este incompletă, căci doar Dumnezeu nu joacă zaruri, după cum spunea într-un dialog cu Niels Bohr, însă a asumat necunoscutul, nu l-a ignorat, a discutat asupra acestuia.
Aceasta-i Știința ce a făcut să ne ridicăm de la Ptolemeu până la Feynman: știința ce asumă necunoscutul, ce știe că nevăzutul e mai important decât văzutul, că văzutul nu-i definitiv, că trecerea de la văzut la nevăzut, sau transformarea nevăzutului în văzut înseamnă cunoaștere ce împuținează necunoașterea. Metoda anagogică nu permite doar trecerea de la interpretarea după trup la interpretarea după duh a Scripturii, dar îngăduie în același timp și păstrarea Științei dincolo de nivelul tehnicii, punându-o în situația de a-și asuma temporalitatea și efemeritatea pozitivă.
Cunoașterea (doar anagogică a) Dreptului
Interpretarea Dreptului este o chestiune pozitivistă, în sensul că există reguli, există norme, există standarde atât de interpretare dar și de dovadă: Dreptul este doar ceea ce este și nimic în plus sau în minus. Cunoașterea Dreptului este de asemenea o chestiune la vedere, suma unor informații cuprinse în legi, hotărâri (jurisprudență) sau cărți și nimic altceva: de unde și afinitatea Dreptului cu Inteligența Artificială.
Că vorbim de interpretare sau de cunoașterea Dreptului, ideea este că acesta și-a creat aparența (spunem noi) unui proces în care rezultatul este identic cu însumarea elementelor ce duce la acel rezultat; nu ar exista nicio parte nevăzută ce contribuie la structura rezultatului, nu există emoția credinței în necunoscut, nu există mecanisme lăuntrice ce nu pot fi exprimate după categoriile rațiunii clasice.
Religia împarte cu Știința (lato sensu), o bună parte din mecanica abordării anagogice, a mecanicii Credinței unde partea văzută este influențată în mod semnificativ de asumarea necunoscutului, nevăzutului ce nu se supune legilor scrise ale rațiunii, fiind astfel ambele forme de îmbunătățire, de desăvârșire spirituală a Omului.
În schimb, cel puțin după abordarea clasică există toate elementele pentru a considera că Dreptul nu împarte destinul Religiei și Științei întrucât nu asumă în niciun fel călătoria spre desăvârșire, trecând de la un nivel al interpretării la altul, după cum nu ia în calcul să dea efecte nevăzutului, să-i contemple existența.
Nu împărtășesc această aparență.
Cred că interpretarea și cunoașterea Dreptului sunt supuse mecanicii Credinței, efectelor abordării anagogice, fiind mai curând rezultatul influenței pe care nevăzutul aflat dincolo de textele de lege o are asupra văzutului dat de textele de lege. Nu ajungi la soluțiile juridice cu adevărat importante doar cu partea conștientă a Dreptului, cu ceea ce poți reproduce din textele de lege, ci totdeauna există partea inconștientă a acestuia, ceea ce se întâmplă în răgazul pe care-l ai după ce ai finalizat partea conștientă a Dreptului, parte ce contribuie în mod semnificativ la cunoașterea materiei despre care discutăm.
Pe ici pe colo se povestește ca Michelangelo s-a întâlnit în Piața Sf. Petru din Roma cu Rafael ce era înconjurat de un alai și îmbrăcat în acord cu moda vremurilor. Văzându-l pe Rafael, Michelangelo îi spune „arăți mai mult a prinț decât a pictor”, pentru ca Rafael sa-i spunș ca iar dumneata „arăți mai mult a calau”. Fapt este ca istoria artei reține genialitatea ambilor, atât a lui Michelangelo dar si a lui Rafael, cu o deosebire esențială: una e fireasca, atât de firească încât pare banală de aceea nici nu se observă la prima vedere – picturile lui Rafael impresionează de la a doua privire înainte, în timp ce Michelangelo este nefiresc, muncit, chinuit, „mereu cu lumânarea între genunchi pentru a picta Capela Sixtină„, o genialitate din altă lume, chemată pe calea gândului, accesată (și) cu ajutorul rațiunii, etc. Unul o are (Rafael) iar altul o caută mereu, dobândind-o, evident (Michelangelo).
Niciun text de lege, nicio ramura de drept, niciun sistem de drept nu este genial in sine, în mod autonom, înainte de a fi interpretat si aplicat. Cuvintele fără sens nu sunt nimic. Imaginile fără „poveste” nu sunt nimic. Textele de lege fără interpretare nu sunt nimic. Genialitatea dreptului este de doua feluri – 1) mai întâi prin faptul ca are înțelepciunea de a-și crea vocația genialității, în sensul că știe să se lase interpretat astfel încât sa se ajungă la 2) a doua genialitate, aceea a aplicării și interpretării.
Genialitatea extrinsecă (prin raportare la norma juridică, dar intrinsecă prin raportare la cel ce interpretează) a Dreptului este o premisa esențială a oricărei discuții. Dreptul este îngăduitor pentru a ajunge la genialitatea aplicării. În căutarea acestei „genialități extrinseci”, Lumea Dreptului (nostru) oscilează între Rafael si Michelangelo, ignorând însă un aspect esențial – Dreptul trebuie gândit iar lucrul acesta se face într-o anumită intimitate, într-o solitudine lipsită de fast si alai, într-un dialog interior înainte de a deveni exterior, si tot așa.
Noi suntem pe cale sa abandonăm aceasta igienă a gândirii Dreptului în solitudine, liniște și tăcere, achiesând parcă la ceea ce spunea Michelangelo despre Rafael – mai curând prinț decât… jurist. De ceva vreme Lumea Dreptului a intrat într-o perioada a fastului și socialului, complet străine naturii acestuia – de a fi cu întâietate gândit în tăcere și liniște, de a fi mai mult gândit decât vorbit, de a fi un eveniment privat și intim într-o măsură atât de mare încât intimitatea lăuntrului adaugă ceva atât interpretării dar și cunoașterii acestuia.
Coroborarea a două sau a 100 de texte de lege nu înseamnă gânditul Dreptului. Trimiterea la autoritatea doctrinei sau la cea a jurisprudenței de asemenea nu înseamnă cunoașterea Dreptului. Este nevoie de ceva în plus, de ceva care să te ducă la starea despre care vorbeam mai sus, la momentul în care nu poți să mai spui de unde vine soluția, cunoașterea, întrucât elementele pe care le-ai diluat sunt total diferite și de nerecunoscut față de rezultatul obținut.
Lăuntrul acela pașnic și inconștient unde se topește și norma juridică pozitivă creează soluția, cunoașterea Dreptului. Doar acest prag de cunoaștere a Dreptului poate fi considerat echipolent cu ceea ce spuneam anterior despre Știință și Religie, respectiv complet incompatibil cu mecanicitatea Inteligenței Artificiale.
Forma aceasta de cunoaștere a Dreptului este total independentă de Erudiția juridică, de cărțile scrise pe autoritatea altor cărți, pe soluțiile juridice ce-și bazează forța de impunere pe aspecte exterioare, complet identificabile și decelabile. Dacă nu există această emoție a necunoscutului, această conștientizare a neputinței de exprimare în vorbe și cuvinte a ceea ce s-a întâmplat în mintea ta, atunci Dreptul rămâne la stadiul de fapt, complet încadrabil și pe deplin exprimabil.
Puteți să-i spuneți mistică juridică, experiență profesională, pasiune juridică, sofism juridic, lipsă de realism juridic, lipsa de pragmatism, discuție despre sexul îngerilor, etc. Chiar nu contează denumirea dacă nu ajungeți să spuneți înțeleg despre ceea ce vorbești.
Trecerea de la cunoașterea Dreptului ca fapt doar, bazat exclusiv pe normele juridice (lato sensu), la Dreptul cunoscut prin intermediul lăuntrului ce topește ceea ce-i dăm din exterior adăugând și ceva propriu ce vine dintr-o intimitate pașnică și gratuită este anagogică, întrucât ridică substanțial atât starea juridică a celui ce interpretează dar și cunoașterea, interpretarea Dreptului.
În lipsa acestei mutații Dreptul rămâne un fapt banal pe deplin scanabil de orice altă formă de inteligență mecanizată.
Aceasta-i magia Dreptului, capacitatea acestuia de a avea un rest ce nu poate fi accesat decât din interior și care nu poate fi niciodată exprimat în totalitate în vorbe sau cuvinte. Ceea ce vechiul Cod Civil numea denegarea de dreptate, iar actualul Cod Civil numește trecerea de la analogia legii la analogia dreptului, cuprinde, în parte, Restul intrinsec despre care vorbesc mai sus.
Nu-i străină Dreptului starea de mai sus, ci doar noi trăim vremuri pline de erudiție juridică (ce noroc pe noi ar spune unii, ce ghinion și ce perioadă vetustă aș spune eu), unde efortul depus pentru a înțelege istoria sau poziționarea comparativă a normei juridice este mult mai mare decât efortul ce ar trebui depus pentru ajungerea în starea de răgaz anterior menționată, stare care mai niciodată nu este statică, definitiv dobândită ci din contră – este dinamică, mereu te afli în preajma acesteia, și în mod esențial creatoare de mult mai multe dubii și incertitudinii decât sentințe definitive pline de adevăr absolut, nu doar judiciar dar și factual.
Cu cât mai multe coincidentia oppositorum cu atât suntem mai aproape de cunoașterea și înțelegerea Dreptului.
