Am impresia că sentimentul acela că „ai făcut destul pe ziua de azi” nu l-a mai simţit nimeni de luni de zile. De când a început criza. De când s-a terminat liceul. De ani de zile. Nu prea văd cum l-am putea prinde în braţe, de la o zi la alta parcă ne scapă printre degete acest sentiment. Ne culcăm cu mintea la ce am lăsat neterminat lângă calculator și ne trezim cu mintea asudată la ce trebuie să facem în noua zi. De fapt, nu ne culcăm, doar adormim. Aţipim.
Şi nu cred că vreun management al activităţilor zilnice o să ne scoată vreodată la liman, e prea complicată viaţa de azi ca să știi exact ce ai de făcut ca să te culci liniștit pentru un an sau cinci. Ce poţi face e să găsești povești ca să te extragi, măcar din când în când, măcar atunci când te culci, din agitaţia fără capăt care se continuă mereu și mereu în jurul nostru. Niște povești care să te ridice peste dezastru, ca o călătorie de cinci săptămâni în balon. Sau cinci ore.
Ar fi două astfel de povești, printre altele, una e metafora hotelului, alta tocmai a balonului. Şi cele două sunt legate între ele.
“Hotelul” sunt condiţiile de bază în care trăim, și care ar fi bine să fie revăzute, într-un stil minimalist, uneori chiar monastic. Important e să ai unde să te culci, iar acolo să plătești facturile. Asta ar fi casa, locuinţa: dacă o vezi ca pe o cameră de hotel cu câteva anexe, atunci viaţa ta poate deveni ceva mai simplă.
De fapt, camera de hotel e nacela. Iar apoi, în acea cameră de hotel, trebuie să ai ceva al tău: să poţi să te ridici cu ceva, poate doar câţiva centimetri, peste vecinii tăi, adică peste ce ţi-a oferit personalul hotelului. Să ai, zilnic, zona ta de Zen, lectura ta de seară sau prietenul de la ceai. Ce vrei mai mult, ce poţi cere mai mult? Asta e lumina, flacăra mică dar infinit de puternică a spiritului, care odată aprinsă dă impulsul de ridicare spre cer, spre meditaţia sub stele, spre o viaţă în care măcar pentru cinci minute lucrurile se mişcă firesc pe acest pământ.
Hotelul zburător în care ai aprins lumina de seară se ridică dacă arunci din el lest, greutate. Iar lestul e publicitatea plus nevoia de a ne compara, cu vecinii, colegii, cei de pe stradă. Şi aici e șmecheria, sau dificultatea. Nu trebuie să arunci tot, dar nu trebuie să iei tot. Ce mă interesează pe mine că vedeta cutare mănâncă carne de crocodil sau de cangur? Mai mult mă dezechilibrează din viaţa mea normală.
E un anumit gramaj de lucruri care îţi fac viaţa ușoară, “destulă”, nu ţi-o încurcă dar nici nu ţi-o ocupă până la refuz, și după care poţi spune „Gata, ajunge zilei greutatea ei”.
Care e greutatea zilei, de fapt? Arta de a ști ce să arunci și ce să nu arunci. În clipa în care știi asta, poţi să te culci liniștit, ești pe cale să devii un înţelept, ceea ce în timpurile noastre se numeşte un tip fără (prea mult) ulcer. Asta e situaţia, iată greutatea zilei noastre: arta de a alege ce va merge în nacelă. Iar din acest punct de vedere fiecare zi e diferită şi interesantă: în fiecare zi trebuie să lași ceva (deoparte, pe mai târziu) și să faci neapărat altceva (acum, azi) iar în fiecare seară zborul deasupra oraşului va fi diferit, ca un lampion care se ridică peste o arhitectură mereu diferită în urma războiului devastator al zilei.
În clipa în care ai decis cum va arăta camera ta de hotel pentru mâine poţi să te culci și o să călătorești liniștit cu balonul tău. Tocmai ai măsurat linia de balans dintre ziua care s-a încheiat şi ziua de mâine, “ajunge” zilei greutatea ei, noapte bună!
