Mariana Neț :Cornelia Pillat, un personaj de roman

Pentru mine, Cornelia Pillat a fost întotdeauna un personaj de roman. Am cunoscut-o în 1993, cînd fiica ei, Monica, era plecată pentru un an în SUA. În acel an, o vizitam cu oarecare regularitate. Cam o dată pe lună. După întoarcerea Monicăi, mult mai rar.
Doamna Pillat mă invita, de regulă, la ceai. După-amiaza, după obiceiul englezesc, însă și interbelic românesc. Ceaiul și prăjiturile – servite, evident, cu tot dichisul și într-o veselă ce ar fi putut să figureze într-un muzeu de artă – erau însă numai un pretext pentru povești.
Povești de viață, întîmplări din viața ei, a membrilor familiei și chiar din viața unor prieteni. Mai toate dramatice, chiar tragice, dar majoritatea, pline de lumină. Și de învățăminte, așa cum îi plăcea doamnei Pillat să spună, să sublinieze. Pe cele mai multe le-a repovestit în volumul de memorii Eterna întoarcere (1996), republicat, cu adăugiri, sub titlul Ofrande (2002).
Trebuie să spun că-mi plac poveștile de viață și că-mi place să citesc sau să ascult memorii. Mai ales pe acelea care se referă la perioade pe care nu le-am apucat îndeajuns. Iar cele spuse – scrise – de doamna Pillat mi-au completat, în mare parte, multe goluri. Pentru că așa i-am „cunoscut” familia, familiile, mai apropiate, dar și mai îndepărtate. Nu repet aici istoriile. Ele merită citite. Pentru că doamna Pillat le-a relatat mai bine decît aș putea-o face eu.
Încă un privilegiu, încă un noroc pe care cred că l-am avut vizitînd-o pe Cornelia Pillat a fost acela de a asculta cîteva înregistrări audio cu vocile unor personalități ale culturii românești. Mi-amintesc, mai ales, de Lilly Teodoreanu evocînd călătoria făcută la Istanbul împreună cu soțul ei, Ionel Teodoreanu și cu Sadoveanu care i-a „hrănit” (cum spunea ea) în timpul drumului cu trenul. Mi-amintesc de Călinescu și de Sadoveanu însuși. Au mai fost și altele, și alții.
Cred totuși că pe Cornelia Pillat am cunoscut-o, chiar mai bine decît în realitate, prin scrisorile adresate, în timp, colegului, logodnicului și apoi soțului său, Dinu Pillat, și publicate postum (2008) de Monica. Cînd citeam acea corespondență, vedeam limpede – aproape aievea – cum se schimbau epocile, oamenii, mentalitățile. Cum stilul de viață viu și colorat, însă tihnit, discret și elegant din interbelic a fost înlocuit de cel brutal și propunîndu-și să înăbușe „în fașă” toate acele manifestări care-i erau ostile sau pe care le percepea drept „dușmănoase”. Lucrurile astea, în general, se știu. Ce mi s-a părut mie interesant citind scrisorile Corneliei Pillat a fost acuratețea, minuția neostentativă cu care autoarea a făcut să reiasă caracterul treptat și – slavă Domnului! – lipsit de uniformitate al transformărilor în rău. Din acest punct de vedere, corespondența dintre Dinu și Cornelia (Nelly) Pillat este o mărturie bogată și credibilă.
Pentru că, repet, Cornelia Pillat ar fi putut să fie personaj într-un roman, dar, adaug acum, cred că ar fi putut chiar scrie un roman. Romanul unor epoci și al unor vieți.