Când nostalgia trecutului devine prea apăsătoare, iar cea a viitorului nu oferă decât iluzia confortabilă a unui pariu pascalian, ce rămâne? Nostalgia prezentului: vie, arzătoare, copleşitoare şi foarte, foarte personală.
Desigur, aparent, nicio altă nostalgie nu va putea vreodată concura cu cei doi demoni, atât de seducători şi himerici: nostalgia trecutului şi nostalgia viitorului. Care seduc și prin faptul că poartă în ele potențial estetizant. De aceea, nostalgia prezentului păleşte în faţa lor, dar doar în raport cu seducţia pe care cele două categorii de timp o pot oferi. Prezentul nu seduce, pentru că nu e preocupat de estetic, dar oferă autonomie și cheamă cumva la reconciliere.
Pânza lui Buu Chi (1948-2003) pare să vină în apărarea şi în susţinerea acestei idei de nostalgie a prezentului. În opera „Amintire”, Buu Chi refuză ceaţa himerică a trecutului şi a viitorului. Lacrimele negre ale trecutului și soarele roşu, dezînnegrit al viitorului sunt toate chemate înspre un prezent (albastru) ce dorește să se autonomizeze.
Prezentul nu e aşa seducător, pentru că este şi cel mai greu și dureros timp. Iar ceea ce este greu îşi pierde mereu din strălucire. El se vede nevoit să adune fragmente incerte de prin ceaţa neagră a trecutului şi de prin soarele roşu al viitorului. Şi aşa se tranformă acest prezent într-un timp mai mare, ce le cuprinde pe toate celelalte. Deodată, prezentul nu mai este în competiţie cu rivalii săi, mereu mai seducători, mereu mai strălucitori.
Acest timp al prezentului capătă propriul contur şi se umple cu o identitate nouă. El se îndreaptă concomitent înspre celelalte timpuri, chemându-le la reconciliere și cerând-și dreptul la existență.
În acest punct al autonomizării prezentului, celelalte nostalgii în trecut sau în viitor devin şterse şi impersonale. Făcând loc unui prezent copleşitor, dar personal şi viu, care refuză nostalgia ceţoasă, moartă şi impersonală a viitorului.
Iar acestui prezent autonomizat ori i se va recunoaște existența, ori se va transforma și el în nostalgie, în nostalgia prezentului: încă și mai vie, încă și mai copleșitoare decât prezentul însuși.
