Vocea…

reprezintă neîndoielnic – am afirmat-o odinioară răspunzând la o întrebare – instrumentul perfect. Asta, desigur în muzică. Scrie Tudor Vianu la un moment dat că Simfonia IX a lui Beethoven este în fapt întoarcerea la cuvânt. Frumos dar lucrurile stau cu totul altfel în sfera socială.

Ca atare străbunii ne-au lăsat câteva  aserțiuni despre implicațiile lui vox.

Poate cea mai cunoscută este vox populi, vox Dei, adică vocea poporului, vocea lui Dumnezeu. Inițial era doar prima parte la păgâni, în sensul lui … consensus omnium, adică adeziunea unui mare număr de persoane adusă ca probă în stabilirea unui adevăr. Creștinii însă aduc partea a doua la care trebuie să fim foarte prudenți: conducătorul este „unsul” lui Dumnezeu, deci vocea poporului este „a unsului”, ba chiar invers sugerând limpede de ce trebuie ascultat alesul. Prin urmare afirmarea zgomotoasă și indubitabilă a sintagmei vocea poporului în aceste zile furibund electorale de la noi, poate fi și un avertisment însă nu  de inspirație romană ci post-. Atotputernicul e subînțeles. 

Că romanii creatori ai dreptului nu confundau legile cu vocile, fie și ale celor mulți ori cât de cetățeni erau, o probează formula ajunsă la noi prin Codul lui Iustinian: Vanae voces populi non sunt audiendae, Vocile fără sens ale poporului nu trebuie ascultate. Altfel spus, vocea poporului e bine să fie analizată  înainte de a fi proclamată: legea nu o face poporul ci, așa cum spune același drept roman, e făcută pentru popor. Contestarea legilor, bune sau nu, poate reflecta tocmai vocile fără sens. 

Iată de ce trâmbițata Vocea poporului!, chiar cu acoperire electorală, trebuie analizată, dacă nu pentru altceva, pentru o posibilă repliere. 

În esență însă, vocea e un instrument singular, ceea ce, –  exceptând muzica – în plan social poate duce la nulitate după cum atrage atenția Celsus reluat în Digestae: Vox unius, vox nullius,  Vocea unuia, vocea niciunuia.

În fine, rămânând la vocea singulară, nu putem să nu îl cităm pe Ioan Botezătorul, conform Evangheliei lui Matei, în sacra latină a lui Ieronim: Vox clamantis in deserto ,   Sunt vocea celui ce strigă în deșert. Desigur, avem și în acest caz o duplicitate de neignorat: putem rămâne la eroarea pe care ne-o asumăm și avem „șansa” de a ne deșertifica și nu numai; dacă avem însă în vedere  – și nu putem să nu o facem în calitate de creștini – unde a  dus vocea  Botezătorului, va trebui să acceptăm clasic, adică volens nolens, vox unius a devenit vox populi.

Un comentariu

  1. Laura Orban says:

    Felicitări!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *