Nu contează dacă eşti un dealer de artă recunoscut, un universitar important sau curatorul unui muzeu; oricine poate fi pus în încurcătură atunci când are în faţă o pictură sau o sculptură abia ieşită din atelierul unui artist. Chiar şi Sir Nicholas Serota, directorul Muzeului Tate, respectat pe plan internaţional, care conduce imperiul Tate Britain, este câteodată derutat. Îmi spunea odată că poate fi puţin „intimidat” când intră în atelierul unui artist şi vede o lucrare nouă pentru prima dată. „De multe ori nu ştiu ce să cred”, zicea el. „Câteodată mi se pare foarte intimidantă.” Asta da mărturisire din partea unui om care e o autoritate la nivel mondial în domeniul artei moderne şi contemporane! Ce şanse mai avem noi, ceilalţi?
Ei bine, eu aş zice că dracul nu e chiar atât de negru. Fiindcă nu cred că trebuie neapărat să stabilim dacă o lucrare nouă‑nouţă de artă contemporană este bună sau rea – timpul va face asta în locul nostru. Mai degrabă ar trebui să înţelegem unde şi de ce se potriveşte ea în povestea artei moderne. În iubirea noastră faţă de arta modernă e un paradox: pe de o parte, milioane de oameni vizitează muzee precum Pompidou din Paris, MoMA din New York şi Tate Modern din Londra, iar pe de altă parte, cel mai frecvent răspuns pe care îl primesc când deschid subiectul este: „O, nu mă pricep deloc la artă”.
Această mărturisire voluntară a ignoranţei nu se datorează unei lipse de inteligenţă sau de sensibilizare culturală. Am auzit‑o rostită de scriitori celebri, regizori de succes, politicieni ambiţioşi şi profesori universitari erudiţi.
