Un cuvânt…

Încă o probă a latinei care spune multe în puține, multa paucis, o aflăm și de la Plautus în sintagma Verbum sapienti sat (est), adică Un cuvânt îi e suficient înțeleptului. Dar, de vreme ce comunicarea presupune o dualitate (communicare, a împărți egal), știm din teorie, cel puțin, că avem un emițător și un receptor; adică așa e de dorit…

Prin urmare acel cuvânt poate fi din partea unuia sau a celuilalt, adică un emițător înțelept sintetizează într-un cuvânt, după cum un receptor inteligent nu are nevoie de mai mult de un cuvânt. Altfel spus se poate comunica verbo în ambele sensuri. 

Când însă comunicarea presupune ambiții electorale, unii se rezumă la un cuvânt – mai puțini – alții la pluri verbalism, fie că nu sunt ei siguri de ceea ce transmit, fie receptorii posibili electori trebuie „convinși” de puterea mesajului. Nici într-un caz, nici în altul înțelepciunea comunicării nu e garantată. Nici victoria.   Căci înțelegerea poate diferi… în spiritul drepturilor omului.  Să urmărim câteva exemple de o actualitate incontestabilă într-o  dez-ordine, adică fără vreo preferință: 

Un candidat, înscriindu-se clasic în sintagma autorului latin, propune cu sobrietate RESPECT. Fiind o comunicare, nu știm însă dacă și-l atribuie sau ni-l atribuie. 

Un altul: propune un cuvânt, SCHIMBARE, ceea ce evident poate trezi temeri întunecate căci e fie în bine, fie în (mai) rău, mai ales că nu toți își doresc asta. Dar adaugă: APĂRAT ȘI RESPECTAT; iarăși nu e clar cine?  el sau receptorul. Un singular dubios.

Un altul: cuvântul fundamental e ROMÂNIA. Frumos, dar, fie nu e destul de înțelept, fie noi nu suntem, căci adaugă PE PRIMUL LOC. Aici  iarăși apare o problemă: oare cine e pe locul secund, căci exclusivismul te izolează… dacă nu te termină (?).

Altul: dacă rămânea la un cuvânt, VOTĂM, era bine, însă adaugă inutil PREȘEDINTE, după numele său ceea ce ar sugera că receptorii nu știu pentru ce votează. Uneori s-ar putea totuși să fie și așa…

Altul: apelează și el firesc  la numele sacru al Țării: ROMÂNIA, după care ne luminează specificând aparent  indubitabil ÎNAINTE!. Termenul e însă ambiguu dacă nu chiar pluriguu: merge înainte sau era ca înainte, deci e spațial sau temporal?

O … alta: trecând prin parșivitatea colegilor partinici, sau peste ea, declară în multe cuvinte AM CURAJ  SĂ FAC DREPTATE  O eroare impardonabilă pentru un candidat chiar dacă la origine candidatus însemna pur, onest, alb strălucitor ca flacăra, căci nimeni nu votează pentru ordine, curățenie și dreptate… din Roma încoace. E eventual o ieșire de vestală intrată în politică.

În fine dar nu la urmă, un alt evocator al Patriei se confesează relativ sintetic: CRED ÎN ROMÂNIA. E aproape credibil având în vedere că s-a întors în Patrie după ani de pribegie. Desigur credință contra voturi. 

Interesant ar fi însă de urmărit ce au făcut sau ce vor face  perdanții invocatori ai Patriei de vreme ce ne avertizează Nepos (nu era politician) că unii obsidere patriam   adică își asediază orașul natal, patria. 

 

 

  

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *