-fragment
Alina Gherasim
(fragment)
Sfârșit de săptămână. Stare de plictiseală, de încordare.
Valentin a venit la mine acasă. Neanunțat. Sunt pe picior de plecare. L-am poftit în hol, e tulburat. Un copil nou, o carte nouă de tradus. Nu e greu de înțeles. „Valentin, aș face orice să lucrez la ea, chiar și fără bani. Uite, banii îi iei tu, munca o fac eu.” S-a uitat atent la mine. Mă grăbeam să ajung la Daniel să mâncăm împreună. „Cine ar face așa ceva?” s-a tânguit Valentin. „Toate eforturile mele ar fi în zadar. Trebuie să traduc eu romanul lui Mizuki. Eu sunt Mizuki.”, aproape plângea.
A plecat capul.
- Nu ai încredere în mine, nu-i așa?
- Ești un tată bun.
- Și un bărbat care nu e în stare să se ocupe de romanul unei asemenea femei. Ne-ați scos din cărți. Feministele la putere!
- Hm, îți dai seama ce spui? Îți iau de pe cap ceva groaznic. Și, corect e, femeile la putere.
- Aiureli.
- Nu ai cum s-o înțelegi pe Mizuki în felul în care o pricep eu. EU sunt Mizuki.
- Te-ai îndrăgostit de ea?
- Posibil.
- Hai să lucrăm împreună la carte, în doi e mai bine.
- Tu ai altă treabă.
- Nu-i frumos, Ana. Nu e corect.
- Ți-e frică de mine?
- Sunt nervos. Nu mai avem ce să ne spunem.
- O, da, așa e. Bărbatul aruncă mai întâi vorbele frumoase, preludiul e dulce, apoi vin jignirile. Ce specie!
- Stai, stai, te rog. Nu o lua așa. Până la urmă suntem colegi și stăm în aceeași barcă. E epoca banalității. Nu e aroganță că vreau eu traducerea. De fapt, e mândria mea de bărbat în joc. Acasă am ajuns să fiu tratat ca un aducător de venituri, cap al familiei, nu că ar fi ceva rău în asta. Sunt ca un pardesiu ponosit. Japoneza asta îmi citește gândurile. Cu flerul ei m-ar salva, ca pe o mătase veche din care-și face un chimono. Nu aș fi cel mai frumos chimono din lume, dar pielea ei m-ar mângâia atunci când m-ar îmbrăca. Și mâinile ei moi m-ar atinge. Aș îndura ceaiul fierbinte răsturnat din neglijență. Și-ar acoperi goliciunea cu mine în momentele în care-i traduc romanul. Pentru asta, îndur orice.
- Hai în casă.
I-am scris lui Daniel un mesaj că o să întârzii la cină. Nu mi-a răspuns. L-am poftit pe Valentin în birou. Am văzut că se sprijină de ușă și caută din priviri un loc să se așeze. S-a prăbușit în fotoliul meu de culoarea muștarului. Verific mobilul. Valentin stă cu ochii în tavan. E tare bine ca cineva să te lase să privești tavanul fără să-ți ceară vreo explicație și fără să stea cu ochii pe ceas. Doar pe mobil. Daniel nu scrie. Inima mea e tulburată. Am luat cartea lui Mizuki și m-am așezat pe un scaun lângă colegul meu. Stăm acum amândoi cu ochii în tavan. Tavanul e un prieten bun atunci când ai nevoie să te spovedești cuiva. Are o atitudine plată, obiectivă de la un capăt la altul al conversației. Nu vine cu argumente aiurea, nu te constrânge și nu te manipulează. Poate fi alb. E înalt, protector. Iubește pe toată lumea, nu face discriminări. Durduliu ca o boltă sau slăbănog ca un plafon, împăciuitor ca o grindă de lemn.
Daniel e un pic supărăcios. O cină ratată nu e ceva atât de groaznic. Dacă i-aș spune că Valentin e la mine, ar interpreta greșit. De când am revenit din satul de pescari, Daniel mă presează. Femeile sunt nevoite să facă tot felul de eschive atunci când vor să obțină ceva, atenție sau să fie lăsate în pace. Traducerea e esențială și în seara asta o să bat palma cu Valentin. Nu știu cum. Deocamdată admirăm tavanul. Și nu stând într-un pat ca doi amanți. E un progres pentru felul în care o femeie se face înțeleasă de către un bărbat.
- Cum a fost la pescari? a zis el din senin.
Am ridicat din umeri.
- A sunat la redacție o femeie. A întrebat de tine. Maria…
- De la Hans Hammerstein?
- Cine e?
- A încercat să dea de mine, acolo, la pensiunea pescarului, dar nu am avut chef să vorbesc cu ea. Urletul ăla mă strivea, mă șoca. Hans Hammerstein e un anticariat din München.
- Aha.
- Am locuit la o familie de pescari. Cred că au un fiu pe care-l țin ascuns. Dar nu-s detectiv, nu e treaba mea.
- Hm, a mustăcit Valentin, și ai mei m-ar fi ținut ascuns. Nu erau mândri de mine. Nici nu prea aveau de ce. Mama țipa la tata în fiecare seară, îl făcea în toate felurile. De aia mi-am dorit să am mulți copii. Să nu-i strivesc chiar pe toți. Și iată că am ajuns să-i frâng din cauza neputințelor mele.
- Care neputințe, Valentin?
Tavanul se încăpățânează să rămână la o distanță rezonabilă de noi doi. Ascultă ciulit ce vorbim și dacă ar putea, ar zâmbi. E mândru de proaspăta zugrăveală, sau, mă rog, nu știu dacă o pot numi așa. L-am gâdilat cu pensula cea mare, ca să acopăr niște pete.
- Care nepuținte? Nu cred că despre impotență e vorba.
- A, nuu, a sărit ca ars.
- Nu ai cu cine vorbi acasă? Un prieten. Care să te asculte cu răbdare. Astea par clișee, dar nu-s. Să nu ai cu cine vorbi pe bune, e ceva trist, tare trist.
- Am o idee.
- Spune.
- A, nu, lasă.
- Hai, uite, tavanul a zâmbit.
- Ești ceva, Ana! Doar tu poți vorbi cu pereții. Ah, nu am vrut să….iartă-mă.
- Sunt expertă, crede-mă. Spune.
- Ce zici să lucrăm amândoi de la tine de acasă, după amiezile? Îmi închiriezi o cameră, mai câștigi un ban, iar eu, puțină libertate. Să nu mă înțelegi greșit, nu mă plâng. În meseria mea, a noastră, ai nevoie de timp personal ca de aer. Pricepi?
- Eu călătoresc destul de des, iau aer. Îhî. Am putea să ne luăm și o pisică. Tu ai avea grijă de ea.
- Mda.
S-a trântit un geam. Mi s-a părut că aud un țipăt.
- Poți să vii de mâine dacă vrei. Am o cameră în care țin masa de călcat și multe cutii. Acolo poți încropi un birou. Dar o să fie reguli. Stricte. Și discreție. Secret de stat.
- Sigur că da.
- Al câtelea copil s-a născut?
- Al șaselea.
- O să vii seara de la opt la unșpe. Soția ce o să zică?
- Nu-i treaba ta. Nu fac nimic rău, nu?
- Nu ți se pare că țipă cineva?
- Scârțâie tavanul. S-a plictisit.
A început să bată vântul. Rafale de peste 90km/oră cum se precizează la radio, la meteo. De fapt, așa cum NU se întâmplă în realitate. Valentin a adormit în fotoliu. Sunt cu ochii pe ceas. Aș mai prinde un final de cină, dacă Daniel mi-ar scrie. Nu scrie, bineînțeles. Îl las pe bietul tată de șase să doarmă liniștit, e arvună inversă la chiria pentru care nu avem niciun contract.
Ochii pe telefon. Mi-e foame. Sună.
- Noapte bună, vocea lui Daniel e răgușită.
- M-ai sunat doar pentru atâta lucru?
- Nu e momentul potrivit?
Momentul potrivit, temă preferată de Mizuki. Niciodată nu e momentul potrivit pentru încă o neînțelegere cu celălalt. Pentru Mizuki, celălalt e peștele. Din cuptor, din ocean, din cutiile cu gheață de la piață, în care zace cu ochii încă limpezi. Aproapele. Să îți iubești aproapele ca pe tine însuți. Dar Mizuki nu a auzit despre înțelepciunea creștină. Are o mică grădină zen în spatele casei. A pomenit de ea în interviu. Să alegi să nu ai succes cu orice preț, e tot o formă de iubire a aproapelui. Îl scutești pe orgolios de dureri de cap inutile.
- Pfaa…Hai să mâncăm, mor de foame. Fiecare la casa lui, pe zoom. Eating with a stranger. E un film. Despre ce poți face ca să scapi de singurătate.
- Te ascult.
- Îți cumperi, cu ora, un partener de cumpărături sau închiriezi un „prieten” care să vină să te țină în brațe, fără să faceți sex. Am citit în cartea lui Noreena Hertz, Secolul singurătății. Dar nu-i o oră prea potrivită pentru discuții din astea, mai ales că am ratat o cină împreună.
- Ești cu cineva?
- Ăăăă…
- Deci da.
- Dacă tot ți-ai răspuns singur, hai să mergem la culcare.
- Da?
- Daniel! Noapte bu…
A închis. Ce necioplit! Dacă le știe pe toate, de ce mă mai caută? Poate să-și facă liniștit o listă cu activitățile mele, cu gândurile mele, cu toate ale mele care NU sunt ale lui și NU vor fi niciodată. Sau dracu’ știe.
- Ana.
Valentin era la ușă, gata de plecare, boțit, parcă dormise pe o bancă în parc.
- Vin poimâine pe seară și îmi instalez biroul. Nu uita că avem un deadline. O să-mi fac loc printre cutiile alea. Masa de călcat s-o duci în sufragerie. Am să mai calc și eu, sper că nu te deranjează ideea.
Am mormăit ceva și am închis ușa. Un șofer-pescar și acum un traducător-călcător și tată de familie pe deasupra, drept partener de lucru.
Să îți iubești aproapele ca pe tine însuți.
La momentul potrivit.
