Bacalaureat…

dar de data aceasta nu de la maestrul Caragiale citire. 

Mai curând de la media audio vizuală… Există o perioadă a anului în care chiar dacă plouă apocaliptic, sau România se topește, evenimentul prezentat cu isterie mediatică devine bacalaureatul, într-un inconfundabil crescendo după evaluarea națională. Modalitatea  de prezentare are ca scop pe cât de nemărturisit pe atât de vădit, sublinierea (sub)mediocrității școlii autohtone; nu mai există olimpici, medaliați, ci majoritar eșuați. 

Evident că nici un cetățean integru mental nu crede informațiile mediatice din nici un domeniu, deci nici din educație, mai ales când acestea provin de la persoane care nu au nici o tangență concretă cu… nici un domeniu. Ceea ce intrigă însă cel mai mult este că o serie de persoane, mediatici, specialiști în educație, cercetători în educație și alți investigatori, cert nu au predat măcar la plata cu ora vreo materie, adică nu au trecut prin școală ca propunători efectivi. 

Dar ceea ce este și mai intrigant legat de categoriile mai sus numite, rezidă în imposibilitatea de a le verifica cv-ul, nu pentru a-i investiga jurnalistic, ci pur și simplu pentru a ști ce sunt? Scabroasa imoralitate jurnalistic mediatică stă în faptul că unii au voie să scormonească cu impertinență în intimitatea cuiva, iar altora le este interzis. Subliniez acest aspect deoarece firesc ar fi ca libertatea de informare să-i fie accesibilă oricărui cetățean al Țării. Sau nimănui.

Deci, atunci când  primim  informații bombastic-catastrofale despre bacalaureat, onest ar fi să putem consulta cv-ul informatorului, spre a afla ce medie a avut la… bacalaureat (dacă l-a susținut…). O altă problemă o reprezintă numărul insuficient de medii de 10 (zece). Iarăși o isterizare inutilă care însă ne poate accentua curiozitatea: oare câți dintre critici au avut nota maximă la bacalaureat? Nu putem ști, iar despre studiile superioare absolvite(?), nici nu se pune problema verificării lor din motivul arătat deja dar și pentru că sunt irelevante ca domeniu în raport cu media atotcunoscătoare. Există însă o scuză: pe vremea lui Cato nu se manifestau mediatici și investigatori, ci … doar a toate știutori  și … vorbitori. De unde și concluziile din Distichia Moralia: A te crede atotștiutor este primul pas spre prostie. În privința rostirii,  pe nătărăi îi recunoaștem după vorbire – pe măgari după urechi.

Putem constata de asemenea o anume malițiozitate în a exemplifica „perlele”: „femeia a  acceptat să plece deși nu știa că va muri”, „dicționar ortografic, ortopedic și de punctuație”, „aeroportul parizian Oli”, „ursoaica avea 2 ani”, „ursoaica avea 4 ani”, ursoaica avea 6 ani” (desigur același exemplar…) și multe altele… 

Notă: nu sunt din lucrări de bacalaureat ci din surse media. 

Avem dreptul civic să ne întrebăm: dacă totul e atât de catastrofic la noi, de ce vin să recruteze cei de dincolo? Avem dreptul să și răspundem dubitativ spre a nu fi acuzați de malițiozitate: probabil că ai lor sunt mai proști decât ai noștri, atât profesorii cât și elevii. Iar despre școlile rurale de dincolo nu se aude nimic.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *