- Too small to be of any danger to humans, mi-a zis Joseph. E un păianjen. Și mai e și violența laterală, o să-ți explic eu într-o zi ce înseamnă.
Zi, noapte. Doar ideea că va fi bine face bine. Mica rutină a libertății nu e libertate. Să te ascult eu pe tine, cuminte, tăcută. Promisiunea și detaliile aventurii, fără ca ceva semnificativ să se petreacă. Mai există și măruntele certuri din cuplurile cu vechime. Fără discuțiile aprinse, mereu pe aceleași teme, nu se mai poate vorbi despre o iubire. Rutina e și ea o formă de dragoste.
Aseară la malul oceanului la o terasă cu Joseph. Lady de la masa de lângă noi, cu jachetă roz, ochelari cu ramă groasă, nesigură, abia ieșită dintr-o stare proastă. Video call cu cineva care nu răspunde. Oraș cu vedere la ocean, cu pante și cu mult cer care freamătă. Ca în filmele lui Hayao Miyazaki, regizorul preferat al lui Joseph.
Credit foto: Răzvan Lazăr
Ne place să ieșim împreună și să ne uităm la oameni. Vorbăreața de la Vanjo’s gesticulează, e foarte slabă, ca o mlădiță și emană lipsă de încredere. Dă un telefon care îi este respins. Bărbații veniți cu partenerele își schimbă locurile de la mese doar ca s-o poată privi direct, fără să se întoarcă.
Fiji. Insule în Pacificul de sud. Atunci când realizezi că zâmbetul e o calitate în sine. Așa este Joseph.
Cuplul de la barul Republica, cu ochii-n telefoane. Ea cu pălărie neagră și ghete de culoarea pielii. El are brațele tatuate, gesticulează când vorbește la telefon. L-am văzut mai bine la bar când am mai comandat ceva. E un tip scund. Fata are un nas fin ca o lamelă și gesturi reținute. Peste tot e muzică bună, anii ’80 în general. Close to me, The Cure. Sau mai recente, Ed Sheeran, Shape of you.
Blocul din față are 33 de etaje. Două coloane de balcoane închise. Joseph a spus că stau bine, cartierul e unul foarte popular.
Locuiesc la etajul 16. Privesc spre blocul din față. Pereții sunt îmbrăcați într-o gresie de culoarea nisipului. Balcoanele închise, de formă dreptunghiulară, destul de mici, sunt burdușite cu obiecte. Senzație de magazin cu vechituri. Dar nu e așa, nu e așa deloc. Sunt vieți puse la păstrare, în așteptare.
Etajul 9 coloana din dreapta. Hârtie albă în geamuri în partea de sus, jos, ziare, nu se vede nimic înăuntru. Alt balcon. O perdea ponosită dată la o parte lasă la vedere un taburet la fel de uzat. Tonuri de alb-murdar. Deasupra stă probabil femeia-care-adună-tot și care nu înseamnă nimic pentru cei din jur, vecini sau rude. Un geam al balconului e deschis, adie vântul, flutură praful de pe obiecte, multe, multe. Rame, cutii maro, cărți, teancuri prăvălite de cărți, o cutie cu niște obiecte care atârnă. Femeia e probabil acasă și își vede de treburile ei. La etajul 10 pe coloana de bloc din stânga, un balcon în care după un colț de perdea dat la o parte se vede o saltea și câteva perne cărămizii suprapuse. Locuința de vară. Sau dormitor temporar la un amic după ce s-a despărțit de iubită. Sub el, la etajul 9, un balcon de pensionari pedanți. Modești, cu un final de viață destul de liniștit. Mese mici de lemn, din diferite locuri și momente ale vieții lor, praful și pulberea. Balconul e zugrăvit în alb. Un geam deschis, aer, umbră, o plantă care se suie pe perete. Sufletele o să iasă pe geam și o să se înalțe. Așteptări cât mai mici, în curând totul o să se termine sau o să ia o altă direcție. Nu mai e mult. Până atunci, cei doi bătrâni o să mai șteargă praful, o să ude plantele și o să aibă grijă ca geamul să fie curat și mereu deschis.
La etajul 11 pe coloana din dreapta un balcon cu un suport de rufe, din acela alb, firav, din sârmă. Un sutien atârnă, parcă și niște chiloți minusculi sau o șosetă. La etajul 18, coloana din stânga, e un balcon cochet aranjat, cu o măsuță rotundă acoperită cu o față de masă albă, în colț o plantă exotică, plafonieră și o haină agățată în dreapta. Etajul 19, o draperie mov obturează vederea. Pe coloana din dreapta îi corespunde un balcon acoperit cu plastic negru. Acolo locuiește un bărbat într-o colivie. Ca să nu-i fie rușine de starea lui și de alegerile lui, bărbatul, acum ajuns la 50 de ani, s-a baricadat. Toată viața lui e acolo, toate gândurile lui cântă frumos triluri de dragoste. Este convins că deține multe informații și crede despre sine că e un tip înțelept. Din izvorul lui de energii dăruiește animalelor și femeilor. Din când în când în când primește în colivia lui pe câte o fiică a Evei, neapărat frumoasă și dornică de dragoste. El o tratează ca pe o regină apoi o conduce, își ia rămas bun și închide ușa după ea. Femeile nu se supără pentru că el le arată toată colivia în care stă și în care ele nu ar rezista nicio clipă în plus.
La etajul 20, pe ambele coloane, în balcoane sunt atârnate rufe, majoritatea albe. Chiloți, izmene, cearșafuri, maiouri. E etajul cel mai igienic. Curățenia cea lipsită de griji.
Joseph m-a condus până la ușa blocului. Fusese un weekend liniștit. Am vrut să-l invit să urce dar m-am răzgândit, ce rost avea să adaug poveștii o continuare care ar avea cândva și un final. Am stat pe întuneric și am rememorat ziua în care ne-am cunoscut. În orășelul în care se născuse el, în Adventure Bay.
Joseph mi-a luat paharul de carton din mână. Am mers mai departe pe drumul de la marginea pădurii, nu mai era mult. Cei din spatele nostru vorbeau, auzeam glasurile lor tonice și conversațiile molatece de weekend relaxat. Joseph m-a privit scurt și ușor mirat când i-am dat paharul gol din care băusem cafea, cea mai bună din oraș. Femeile din orășel nu ar fi făcut așa ceva, nu ar fi dat, un pic peste umăr și cu un aer nonșalant, să le fie cărate resturile, deșeurile. Ele s-ar fi îndreptat spre cel mai apropiat coș de reciclabile, cu acel aer sigur și convinse că prin acel gest simplu salvează de la dispariție o specie de păsări sau o pădure.
Nu mi se păruse nimic în neregulă ca un bărbat pe care abia îl cunoscusem să-mi poarte câțiva pași mica povară. El a pus paharul meu gol în paharul lui gol și le-a cuprins cu ambele mâini. Ca și cum ar fi fost mărturiile unei iubiri pe cale să înceapă. Sau doar urmele buzelor mele pe care acum le ținea în palme.
Am grăbit pasul. Se vedea un iaz de culoare verzuie la umbra unor pomi înalți. Cei din grup se amestecaseră. Acum Joseph era în spatele meu și vorbea cu Tim. Îi simțeam ochii blânzi, privirea adâncă și calmă cum mă urmărea. Mă simțeam protejată, paharul meu era pe mâini bune.
Se făcuse seară și vântul începuse să bată și mai tare. Văzusem multe locuri frumoase, case din lemn cu balcoane dantelate. Îl simțeam pe Joseph mergând în spatele meu cu paharele din ce în ce mai turtite, martore ale unui nu încă început. Când ne-am apropiat de hotel, mânile lui erau goale, privirea atentă și ochii zâmbitori. Nu știam când aruncase la coș paharele, o făcuse cu discreție, ridicându-mi o mică povară sau ferindu-mă de o întâlnire cu ceva dizgrațios. Era clar că femeile din locurile acelea, femeile cu care era el obișnuit, nu puteau permite să fie ajutate de un bărbat, mai ales dacă nu-l cunoșteau prea bine. Le-ar fi pus în pericol demnitatea lor de femeie sau greu dobânditele cuceriri ale feminismului.
Eu mă comportasem cu detașarea obișnuită, cu o doză de candoare și Joseph preluase totul cu delicatețe, ca și cum o întreagă poveste de dragoste încape într-un singur gest.
