A vorbi despre muzică nu-i nici simplu, nici de șagă. Nu orice muzicolog sau profesor, specializat sau generalist, o face la cote mai acătării de onorabilitate (de admirabilitate nici nu pomenim). Chiar dacă unii sunt capabili de discurs verbal, poate chiar volubil, retoric, lax și spontan, efectul sau eficiența le pot fi minime (de nu chiar nule). Chiar și unii (mulți/puțini) critici, cronicari, comentatori sau jurnaliști muzicali de profesie te pot omorî prin banalitate, repetitivism, blazare, eșuare-n poncif ori în măguliri de meloman posedat. Iar cei care-ți fac fie povestiri romanțate, fie wikipedii pline de informații exacte sau de curiozități infantile, te vor obosi/plictisi. Marii sau carismaticii prezentatori sau popularizatori de geniu au fost puțini și rari. Și nu negreșit au avut parte de noroc și răgaz, de oportunitatea, timpul și celebritatea pe meritul lor sau al nostru, al tuturora.
Muzica, compoziția, melomanii, muzicienii, dirijorii, muzicologii și criticii muzicali (bună scară a importanței sau a valorii, nu?) și-au avut în Leonard Bernstein exemplul rar al artistului care avea și idei și cuvinte la purtător. Adică unul care nu era genial doar prin a produce conceptual, performativ sau dirijoral muzică bună (poate de zile mari), ci era-n stare și să traducă-n cuvinte care să ajute lumea să perceapă și să trăiască un pic mai mult cu ocazia, în timpul, înaintea și după evenimentul autentic muzical. Aproximativ în paralel cu șansa publicului larg de a mai prinde la televizor, din când în când, vechile emisiuni alb-negru ale conferințelor muzicale semnate și „jucate” de Lenny Bernstein, la Ateneul Român apucase în anii ‘70 să facă o oarecare vâlvă civică muzicologul antropozof George Bălan.
Deși preda curent estetica la Conservator, studenții proprii rămâneau oricum focusați pe interpretare muzicală, ba chiar și pe interesul participării la școli și concursuri vocale și instrumentale din străinătate, cele care nu puteau fi asigurate decât prin obediență față de politica și propaganda cât se poate de incultă a Partidului și Securității statale. Teoretizarea nematerialistă, hermeneutica fulgurană și discursul creativ/inspirat, adică de un conținut și-o stilistică proprii lui Bălan, nu se puteau integra nici curriculei oficiale, nici interesului acelorași studenți (repet) mai degrabă motivați să intre în grațiile oficialilor, să fie promovați concertistic și concurențial pe plan național și internațional. Total străine ideilor și discursurilor comuniste, fascinantele lui speculații despre cultură și artă fascinau, umpleau Ateneul, adunau periculos de mulți fani din sfera mai largă a tinerilor umaniști. Mai devreme sau mai târziu, o minte și o persoană ca muzicologul, esteticianul, filozoful și homosexualul George Bălan musai trebuia să dispară din țară. Ceea ce s-a și aranjat. Musicosophia (viziune spiritualistă, disciplină și școală de gândire holistică), a fost lansată doar unde putea inspira și dospi, influența și respira liber: în occidentalele Germania, Elveția, Franța (+ școli și centre mai depărtate).
Inițial la TVR, apoi izolat doar pe frecvențe radio, la noi apăruse și domina în anii ‘80 la radio (va fi revenind în anii ‘90 la televiziune) carismaticul Iosif Sava. Era departe de fascinantul Bernstein, era pozitivist și nesentimental, deloc speculativ și fantasmatic ca Bălan. Dar pentru anii noștri ‘80, mai mult negri decât albi, claritatea, selecția și argumentul valoric care-l caracterizau însemnau enorm. În primul rând fiindcă-și permitea luxul de a nu face rabat, profesional și estetic, de la promovarea valorii universale, ignorând tolerarea și susținerea sa de către aberantul sistem politic. Publicul care știa ce înseamnă libertate de conștiință îl adora. „Să-și permită el, de 23 august [Ziua Națională] să pună Fritz Kreisler și Felix Mendelssohn, în loc de muzică românească!…” – îl bârfea, îl turna și foarte probabil îl ataca și-n ședințe oficiale politrucul Doru Popovici, colegul și competitorul său de „catedră” radiofonică, cel care printre propriile sale piese muzicale de autor și printre originalele sale versuri de mizerie transmitea-n aer duium de imne și ode patriotice. Nu numai în zilele dragi partidului comunist, ci chiar și-n zilele cele mai relativ normale, banale, profane.
În anii ‘90 Iosif Sava a revenit și în televiziune, pe post de vedetă telegenică, culturală și politică. Ocupa el însuși 50 de minute ori 110 perorând, provocând/întrebând și lăsând să răspundă și altul/alții câte-o fărâmă, dar avea și generozitatea de-a îngrămădi și pe cele 5-6 colege de redacție muzicală radio pentru-a apuca și ele să turuie rapid o frăzuță-două. „E greu, nu oricine trece sticla”… spunea maestrul mereu, ca pe o scuză, despre dificultatea și experiența pretinse de noua televiziune națională, liberă și tinzând spre standard modern. Ale lui Serate muzicale făceau doar un pic de muzică, însă personalitățile de top cultural și politic stăteau la coadă și insistau mult pentru a se expune săgeților etice și investigative, comentariilor radicale și inteligent ascuțite ale criticului și gazetarului de autoritate și ținută. Cine venea la șuetă cu Iosif Sava era lansat, devenea cineva. În vreme ce Doru Popovici făcea figură de baletist bizantinolog în compoziție și mic neolegionar populist în paginile fostei sale „Săptămâni” convertite în „Româna Mare” (ziarul ceaușiștilor și securiștilor din rezerva pensionabilă a serviciilor imunde ale lui E. Barbu & CV Tudor).
În tot deceniul anilor 80, neavând nici televizor nici radio (așadar total detașat de furajul culturii ceaușismului), habar n-aveam cine era radiofonistul D. Popovici. Dar, fiindcă tot colecționam cărți și discuri, dând peste 3 viniluri cu operele compozitorului (lucrări de tinerețe, foarte bune/interesante din punct de vedere muzical), am făcut gafa de-a și însăila și publica în „Muzica” un mare articol despre respectivele lucrări „eroice” (ignorând substanța textual-comunistă și glosând solipsist, exaltat, paralel). Omul mi-a lăsat la redacție vorbă să-l sun, invitându-mă să-i fac, citesc și înregistrez la radio oarece cronici, recenzii sau texte de muzicologie populară. Doar de vreo 2ă ori m-am dus, căci văzând și apoi verificând/auzind ce program slab, ce versuri proprii leșinate și ce comentarii profera pe undele patriei, i-am abandonat rușinat oferta de colaborare. Sava în schimb, apreciindu-mă pentru alte fleacuri, mi-a cerut să nu mai scriu decât lucruri serioase și grave (gen debutul în Revista de Filosofie), m-a certat pentru inocenta și întâmplătoarea prezență la un concert pe care el însuși îl prezenta (însă îi era ceva silit și oficial). Și mi-a fost amical și sprijinitor în cadrul UCMR.
După decembrie ‘89, sub prelungul coridor al blocului din fața Sălii Palatului ne intersectam frecvent. Era imposibil să n-aibă sub braț, ba chiar și să răsfoiască în mers, taman ziarul în care nu prea era zi/număr să nu fie înjurat direct și personal. Scuturând indexul în glumă, îi făceam semn de na-na, nu-i frumos! „Ia te uită cine-i face vânzare CeVeTeului!…”, îi ziceam, la care „domle, n-avem încotro; tre să ne cunoaștem dușmanii…” replica maestrul. Și râdeam amândoi. Căci nu era lumea pe care-n ‘85-89 o visam pentru după…
Istoria a vorbit. Iosif Sava a dispărut fizic în 1998, dar puținul de memorie populară pe care o mai are e de elită. Și mai posedă și-o piațetă, c-un bust superb peste piedestal înalt, chiar în proximitatea parcurgerii sale perpedes dinspre domiciliu către sediul Radio/str. Berthelot, la intersecția dintre Șipotul Fântânilor cu Poiana Narciselor (ce nume mai poetico-muzicale ați mai putea vrea?), prima stradă aparținând Cișmigiului iar a doua fostului Conservator „C. Porumbescu” (contemporana Universitate Națională de Muzică). Doru Popovici i-a supraviețuit jubilant și bătăios încă 2ă decenii, după dispariție fiind însă uitat/îngropat muzical și muzicologic, cognitiv și etic, social și politic. În virtutea frățiilor de catarame ideologice megalomane doar câțiva veleitari și culturnici din abisurile propagandist-culturale ale MAI-ului și vechii Securități, consemnați nostalgic, îl vor mai fi pomenit.
Acum mă uit lung și cu maximă încântare la serialele televizionistice ale spaniolului Ramon Gener (probabil pe jumătate german, fiindcă prea fără cusur vorbește fluent nu doar engleza ci și germana, nici italiana și franceza neieșindu-i mai prejos decât, probabil, materna spaniolă). Omul trece oficial drept bariton, dar nici ca pianist (exemplificându-și modest și la obiect propria voce cu acompaniament, sau chiar ca solist ori reductor de partituri orchestrale la pian) nu se face de râs. Însă super-inteligentele sale idei, soluții și texte de prezentare, comentare, analizare și asociere spectaculoasă a muzicii cu aproape orice altceva, sub tema This is Opera (pentru românii care urmăresc TVR Cultural, traduse drept „Unora le place opera”), sunt geniale. Îmi stă mintea-n loc și țintuită mi-e admirația față de ce și cum gândește băiatul ăsta, cât de volubil, aparent spontan și definitivamente șarmant expune omul în fața camerelor de luat vederi. Modern, interactiv, inteligent, pluridisciplinar și inspirat face același lucru și pentru artele vizuale, pictură și sculptură în primul rând, alăturând opere și artiști pe teme ideatice de extremă popularitate și de maximă subtilitate și valoare spirituală. Și serialul său This is Art (tradus pentru noi drept „Unora le place arta”) e genial. Ramon Gener a ridicat, zic, standardul de comentare, prezentare, promovare, educare și convingere a unui public larg la cote care, la ora actuală, sunt maxime.
TVR Cultural îi expune și reia abia de anul trecut serialele care l-au făcut pe Gener celebru încă de cu 6-8 ani în urmă. În acest interval recent, mai exact în 2020, TVR Cultural a comandat și prezentat mai multe filme, egal turistice și muzicale, făcute excelent de către cuplul pianistului Ștefan Doniga și-al violonistei Diana Jipa. Dezinvoltă și inteligentă, prezentarea istorică și culturală pe care pianistul o face oral printre piesele de solist și mai ales de duet, filmarea artistică de nivel înalt, peisajele românești extrem de bine alese și impecabil promovate în felul acesta, ating încântător și convingător dimensiunea propagandist-promotoare a turismului, a patrimoniului natural, istoric și cultural definind România. Dar la fel de onorabil și impecabil o face și muzica lor de maeștri, adică pe care cei doi o ilustrează executând-o la nivel de înregistrare în studio acustic, de Ateneu festiv sau de-orice alt concert fără cusur. Doniga și Jipa se prezintă vizual și filmic, nu doar muzical, extrem de interesant, captivant, estetic și pe yutubul multor recitaluri proprii sau piese individuale de compozitor. Deci sunt capabili, își stăpânesc conceptul propriu, dacă află susținerea meritată (la nivel de producție generoasă) „riscând” frumos să devină un brend poliartistic și multidisciplinar. Ar fi interesant ca-ntr-o zi, după truda unor proiecte susținute (plus, insist, un management sau echipă de producție mult mai dezvoltată, pluridisciplinară „ca lumea”), să concureze original cu telegenica stea care-i Ramon Gener. Precis au ce le trebuie pentru o celebritate muzical-artistică extinsă. Până atunci/acolo ne mulțumim cu încântătorii Marius Constantinescu și Mirela Nagâț, cei mai culți și volubili (deși ași doar ca vorbitori și moderatori de discuții), ca și cu reluarea excelentelor dialoguri vechi ale lui H.R. Patapievici și ale Danielei Zeca Buzura.
Nu demult mi-am adus aminte și de emisiunile pe care le inițiase chiar prin deceniul 2000 Dan Dediu. Tot democratizant-culturale, pe TVR2 (rar sau incidental pe ulterior lansatul TVR Cultural, dar parcă încă nu și pe-acelaș Cultural renăscut nu demult, mai emancipat, întinerit, modernizat). La început compozitorul era mult preaprins de/în compoziție, în/de profesorat și afirmare internațională. Totuși demarase un ciclu de concerte și recitaluri înregistrate în studioul teve, când tematice, când de opus, de istorie a muzicii ori de compozitor, care au evoluat tehnic ajungând treptat tot mai „rotunde”, legate, inteligente, consistente. O operă de introducere, creștere și popularizare a simfonismului la standard ridicat. Deși „mic copil”, totuși meritoriu urmaș al celebrelor lecții de muzică ale lui Bernstein. Nu febril și volubil ca Sava (prezenta și-un oarecare trac scenic sau de studio), însă net superior lui prin conexiuni ideatice, prin analogii erudite și racorduri culturale, prin accesibilă explicitare analitică a materialului muzical, plus implicare în sensul exemplificărilor muzicale personale. Cât de sporadic l-am văzut atunci demult, emisiunile sale teve s-a rodat, au evoluat, au prins cheag și fluiditate, au fost vectorial ascendente. Cu timpul măiestria interpretativă și didactică parcă apropiindu-se (mă dau aproape sigur, deși repet că nu l-am urmărit în chip special) de vigoarea, fecunditatea și lejeritatea propriei sale compoziții. Mă gândesc că acum, „mai așezat” (de nu mai comod) fiind ca președinte al UCMR, ar fi fain să-și reia capacitatea-talent de prezentator ingenios, cult și inspirat, așadar de conferențiar popular (în sensul rarelor excelențe).
E doar o idee. Sugerată mai ales de priveliștea mereu semnalată prin explozii de creativitate și frumusețe mai mult sau mai puțin durative, punctuale, promițătoare. Sugerată când vezi cât de mult „s-ar putea” se anunță, din când în când, dar cu vremea se șterge, dispare…
