Oare cum să încep aceste rânduri despre povestea emoționantă, caldă, vibrantă și plină de înțelesuri a lui Amos Oz? Lectura ei m-a atins – trebuie să recunosc – la fel de mult ca cea a celebrei povești Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry, și, mai recent, a cărții Invizibilii de Ioana Pârvulescu. Apoi, detectând elementele comune ale acestor scrieri, mi-am dat seama că, într-un fel, toate poveștile sunt lumi aparte în care orice fantezie devine fapt curent, autorul purtând cititorul în visuri din care trebuie un timp pentru revenire la relitate. Nu-i aceasta chiar lumea Poeziei?
Desigur, multe povești prezintă conflicte între bine și rău, cu lupte și suspansuri, dar cu binele – de obicei – învingător. În povestea lui Amos Oz, ca și în celelalte două menționate, nu sunt însă confilcte directe, nu există nicio urmă de violență vizibilă, în toate trei sunt descrise niște călătorii făcute de copii în alte lumi. În plus, în toate se face simțită dragostea autorilor pentru eroii din poveștile lor, copiii, dragoste care se răsfrânge și asupra cititorului. Și cât de mângâietoare devine lectura!
Da, Amos Oz este poet, iar povestea Deodată în adâncul pădurii, în care metaforele sunt o prezență permanentă, este de fapt o mare și superbă poezie.
Eroii principali ai poveștii sunt doi copii, un băiat și o fetiță, Mati și Maia, care se pornesc împreună să descopere taina pădurii întunecate din care au dispărut – parcă lovite de un blestem – toate vietățile: insecte, păsări, câini, pisici, pești. Oamenii din satul alăturat erau melancolici și tăcuți, pentru că toate vietățile trăiau numai în amintirile lor. Cei doi copii porniseră în căutarea tainei, sperând să poată alunga, în acest fel, tristeța locuitorilor din sat.
Povestea spune că în timpul nopții, frica pătrundea inimile sătenilor, căci Nehi, demonul muntelui, cobora ca un duh rău prin case și cum zărea o ființă vie, cât de mică, o ducea în palatul lui ascuns în munți.
„Astfel povesteau părinții copiilor lor în șoaptă. […]; cu niciun chip, niciun om din sat nu ieșea din casă după lăsarea întunericului. pentru că, spuneau părinții, ăntunericul este plin de lucruri pe care, cu singuranță, este mult mai bine să nu le întâlnești”. ( p. 27)
Acest mister al nopții i-a făcut pe cei doi copii să umble în căutarea dezlelgării lui.
Amos Oz ne descrie cu mare gingășie relația dintre cei doi copii: „Din cauza tainei pe care-o împărtășeau și a faptului că erau luați în râs de ceilalți, Maia și Mati se simțeau mult mai apropiați unul de celălalt și mult mai singuri, deoarece în cazul în care cei din jur ar fi aflat secretul lor, ar fi râs și mai mult de ei și i-ar fi ridiculizat de două ori mai tare. Toți aceia care nu sunt cu nici un chip capabili să fie ca noi ceilalți sunt cu siguranță atinși de boala euforiei sau de cine știe ce altceva și nu ar trebui nici măcar să îndrăznească să se apropie de noi, ci să păstreze distanța cuvenită, păentru a nu ne molipsi.” ( p. 48)
Amos Oz ni se adresează tuturor, nu doar copiilor. Pe tot parcursul poveștii, cititorul, de oriunde ar fi și orice vârstă ar avea, își recunoște propriile gânduri și trăiri. Un grăitor exemplu o constituie cuvintele care urmează după ce, deodată, celor doi copii li se pare că, într-un ochi de râu, au sesizat mișcarea unui peștișor extrem de mic, atât de mic încât nici nu erau sigură că era vorba de o ființă sau numai de vântul care tulbura apa.
„[…] aproape toți avem ochi cu ajutorul cărora să vedem forme, mișcări și culori și aproape toți auzim sunete ori simțim prin porii pielii schimbările de lumină și întunericul. Și cu toții abosrbim și rânduim fără încetare mirosuri, gusturi și senzații.” ( p.54)
Povestea se continuă cu o lungă înșiruire de fapte și elemente comune ale tuturor vietăților, fie ele oameni, plante, sau animale, ceea ce o face pe Maia să tragă importanta concluzie, aceea de a fi noi toți în aceeași barcă. Aceste pagini, scrise cu adâncă și emoționantă dragoste, sunt o frumoasă pledoarie pentru înțelegere, toleranță, pace.
Voi dat un ultim citat, motivul pentru care nu-l pot iognora fiind faptul că m-a tulburat lectura – în povestea lui Amos Oz – a unei pagini în care mi s-a părut că mă întâlnesc cu vulpea din Micul Prinț deAntoine de Saint-Exupéry, al cărei secret era: „…nu poți vedea bine, decât cu inima. Esențialul e invizibil pentru ochi.” Iată cuvintele lui Amos Oz:
„[…] nu mai era altcineva în tot satul acela care să-i învețe pe copii că lumea reală nu este compusă doar din ceea ce văd ochii și din ceea ce aud urechile și din ceea ce simt la atingere mâinile noastre, ci și din ceea ce se ascunde privirilor noastre și atingerii degetelor noastre și urechilor noastre și care li se descoperă uneori, pentru o clipă, acelora care privesc cu ochii minții și care știu să asculte și să audă cu urechile sufletului și să atingă cu degetele gândului.” (p. 61-62).
Jean Cocteau spunea: „Un adevarat poet nu se deranjează în a fi poetic, așa cum un grădinar nu își adulmecă trandafirii”. Cu alte cuvinte, din poeți izvorăște în mod natural poezia, iar poetul Amos Oz ne-o dovedește cu prisosință în povestea Deodată în adâncul pădurii.
În încheiere, se cuvine o adâncă plecăciune excelentei traducătoare Irina Petridean, care a găsit cu măiestrie, în limbaj poetic românesc, echivalentul limbii ebraice.
Notă: articolul a apărut în formă inițială în Revista Leviathan 1/ 2024.
