Corporatist și solitar

După un periplu sinuos prin reviste și festivaluri de profil, tânărul scenarist și prozator Alex Olteanu (n.1993) debutează, în sfârșit, în volum, și n-aș zice că e unul de trecut cu vederea. Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă (Polirom, Iași, 2023) e chiar un roman filmic, în desfășurare, fără acrobații stilistice inutile, scris strâns, economic, bine răsucit în jurul mizei scontate. Narațiunea curge cronologic, cadrele se succed atente la detalii vizuale menite deopotrivă să construiască un decor adecvat și să sugereze trasee hermeneutice, personajele se mișcă eficient, exact cât trebuie pentru un joc fără excese coregrafice. Liniarizată abil în capitole scurte, ca niște secvențe de cinema, povestea lui Alex Olteanu dezvoltă două ramificații tematice cu impact contemporan. Una este ethosul corporatist, cu tot ce implică el, de la limbajul romglez al comunicării și ședințele periodice ale variilor departamente la target-urile permanente pentru angajați și aplicarea absurdă a corectitudinii politice în orice tip de relaționare. Cealaltă, legată de prima, e criza individului articulat digital, o specie umană ancorată implacabil la domiciliu în fața computerului personal, de pe care poate lucra oricând comod, fără prezența la birou, dar care-o condamnă definitiv la solitudine și-i transformă radical antenele sociale.

Andrei, protagonistul romanului, a absolvit filosofia și ar fi vrut cândva, imediat după studenție, să se implice într-un proiect care intersecta biologia și speculativul, să-și facă meseria, cu alte cuvinte. Reconvertit forțat în graphic designer, lucrează pentru o firmă din SUA dintr-un confortabil apartament bucureștean aflat în apropierea Deltei Văcărești, pe care și l-a permis tocmai datorită salariului mult peste medie. Marea și tot mai învechita sa povară e singurătatea patologică, „socializarea programată”, „să trăiești ca o bucată de lemn,ca un dulap”, în timp ce „fiecare e legat de ceva sau de cineva”: „problema nu e că sunt singur, probema e că mă simt singur”. Aproape toate relațiile sale sociale există ca cele de serviciu, numai pe rețelele de internet, ceea ce face ca solitudinea să genereze fie senzații fizice, de amețeală, de vertij, de buimăceală disperată, fie gesturi nervoase precum automutilările ușoare. Deși se mai vede uneori cu Adi, un prieten ocazional, și-și mai vizitează de sărbători părinții din provincie, Andrei nu poate ieși din prizonieratul ecranelor interconectate – de telefon mobil sau de laptop. De multe ori se trezește ascultând vocile de dincolo de pereți sau de pe stradă, de multe ori comandă mâncare sau își dorește să iasă din casă aiurea doar ca să mai dea ochii cu cineva cu care să mai schimbe o vorbă. Ca și relațiile sale sociale, debușeurile sunt și ele căutate și programate: străbate anticariatele după chilipiruri interesante, intră cu mașina personală în aplicația „blablacar” prefăcându-se că are treabă exact în orașul în care îi merg doritorii, își provoacă relații pasagere și riscante pe site-urile de dating (episoadele „întâlnirilor” cu asemenea escorte feminine sunt uimitor de autentice în relatare) sau le construiește timid folosind tinere pasagere pe care le-a dus cu mașina. „Exista o mică doză de ireal în munca sa la Datacamdemyai, la fel și în discuțiile pe care începuse să le poarte cu Maria. Vorbea cu ea prin mesaje zilnic, stătea alături de colegi în ședințe video săptămână de săptămână, dar la micul-dejun mânca singur, la prânz mânca singur și la cină mânca tot singur. Interacțiunile sale cu ceilalți se desfășurau aproape în întregime pe computer sau telefon, iar prezența realului se înfățișa mai degrabă în banalitatea mersului prin casă – se ridica de pe scaunul de la birou după ore întregi de stat în fața calculatorului, se îndrepta spre baie, iar amorțeala propriului corp și greutatea deplasării mediau un contact intim și direct între el și lumea exterioară. Dacă printr-o întâmplare ar fi dispărut computerele și telefonia, cu asta ar mai fi rămas, cu mersul până la baie. Cu durerile de spate, cu praful de pe dulapuri, cu micile pânze de păianjen din colțurile camerelor, cu masturbările”. Demisia nervoasă de la firma americană în urma unui scandal provocat – desigur – de o abordare incorectă politic (ieșise cu un „shut the fuck up!” din meet-ingul unde trebuia să-și ceară iertare), la fel ca și intempestiva ajungere pe plajă, într-o noapte friguroasă, după o mahmură călătorie cu autocarul, nu sunt altceva decât surogate ale unei sinucideri la care a reflectat nu numai o dată.

Racordat din plin la realitatea prezentă, percutant și intens, romanul de debut al lui Alex Olteanu țese o tipologie recognoscibilă. „Animalele care lucrează de acasă” sunt specii pe cale de apariție, ba chiar în plin progres. Pentru un prozator încă în afirmare, e un debut cu care, iată!, a plusat reușit.

 

(text publicat în ultimul număr al revistei „Convorbiri literare”)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *