Şi nu mai este nevoie să te privesc în fotografiile noastre , ( atât de puţine şi de fragile, smulse vremii prin timida complicitate a aparatului ce suprindea mişcarea surâsului tău melancolic), de vreme ce suntem una, iar fiecare fragment de oglindă în care mă contemplu readuce spre noi doar imaginea fiinţei care am fost şi care vom fi, suspendaţi în văzduhul de cristale fremătânde al nostalgiei.
Căci moartea a instalat, de o parte şi de alta a graniţei despărţirii, un sentiment de stranie, inefabilă, înlăcrimată comuniune: niciodată singur, sunt mereu învăluit în trena de parfum sinestezic a umbrei tale şi nu mai pot respira decât în acest aer încărcat de dor, asemeni scafandrului ce alege adâncul, departe de liniştrea tulburată a dimineţilor de uscat.
Şi suntem departe, tot mai departe, de acel vuiet în care cei vii îşi ascund amnezia vieţilor lor oarbe: muzica pe care o distingem este muzica unui timp care se distilează în atingeri grăbite de vis, iar liniştea de care mai putem avea parte este aceea a amurgului, ce trece în stingerea nopţii.
Şi poate că de aceea am scris, amândoi, acest text în care ne aşezăm, ca într-un mormânt de valuri: lăsând în urmă cuvintele, am căutat acel glas al ecranului de calculator în care vocile noastre şi vocile celor care nu mai sunt se topesc, ca într-un palimpsest, mânate spre lumina părelnică de energia iubirii care nu poate primi niciodată uitarea.
Şi am ştiut, încă din clipele care au urmat morţii tale, că aceste mâini de pe claviatură sunt mâinile tale şi că aceşti ochi care cercetează dimineaţa, solitari, sunt ochii tăi: între noi nu se mai află nici un prag şi nici o oprelişte şi noi nu mai putem îmbătrâini, ci doar muri împreună, astfel cum suntem prinşi în cadrul de imprezie visătoare al dorului, ca într-o fotografie de demult.
Şi nu mai putem alege nici un alt drum în afara celui pe care îl regăsim în liniile şi pauzele romanului nostru stângace: timpul care se scurge este un timp de dincolo de timp, de vreme ce limbile sale sunt mişcate de cei ce nu mai sunt, cu atingeri de fum.
Şi suntem înscrişi în acest anotimp de introspecţie şi de îndepărtare, exilaţi în oceanul din care dragostea se naşte, ca o stea în furtună: vuietul lumii nu mai ajunge pâna la noi şi singurii paşi pe care îi mai distingem sunt cei de umbre şi de duh, ca într-o invocaţie de spectre.
Şi contemplăm, cehovian, acest rest de viaţă în care suntem chemaţi să durăm, ca într-un purgatoriu, până ce fiului rătăcitor i se va îngădui eliberarea de povara zilelor sale: cu gândul la cei ce au fost, alăturăm,muzical, monologurile noastre, încercând să zărim crepusculul în care ne este dat să ne topim.
Şi în această carte ne reîntâlnim, ca pe peronul gării simboliste martoră a plecărilor tale de demult: melancolici şi visători, ne abandonăm curgerii frazelor şi prefirăm fragmente de timp, ca pe firele nisipului verilor pierdute. Suntem acasă, în pofida morţii şi dincolo de ea – un cer ce nu mai are soare, ci doar lumină, se arcuieşte deasupră-ne, în vreme ce morţii devin una cu cei vii, contopiţi în unitatea de lacrimi a dragostei, ca într-o dedicaţie aşternută graţios de pagina de gardă a unei cărţi cotropite de visare, în marginea unui oraş provincial.
