Profesii, angajări și-angajamente noi (în fine)

[Notă de subsol/demisol. După publicarea articolului cu titlu mai mult decât similar (introducere + punctele 1-6), am primit la redacție o sumedenie de întrebări (așazis adiționale) referitoare la salariu, onorariu, chenzină, leafă de încadrare, vechime, grade de experiență, stimulente, beneficii, pensie, CeASe. Mai ales privitoare funcției de „agent măruntar/monetar” (unde intervin drept sponsori atât ANAFul cât și Banca Națională, ambele interesate de recuperarea și reciclarea metalul din ridicolele și inutilele moneduțe) lumea s-a cam bulucit să întrebe. Nu doar pentru toate noile profesii, meserii și posturi (la modul subînțeles), ci mai ales pentru bravii arheologi monetari (la modul specific), se prevede lipsa inspectorilor de teren și interzicerea controlului corporal. În textul de argumentare a aplicării legii se și menționează la un moment dat principiul biblic să nu pui bre botniță boilor la recoltat și treier, semnificând toleranță față de atât de naturala și spontana autoforfetare. În ultimă instanță însemând că bieții pensionari sau adolescenți angajați drept recuperatori de mărunțiș să se poată prevala un pic de prostul obicei al monedelor de-a se pripăși și pierde singure printre cutele oricăror buzunare/poșete, astfel rotunjindu-și ce intră-n cont lunar și prin niscai cheș metalic cotidian (mai greu dar totuși convertibil în mălai adecvat).]

( 7 )

Toate spitalele, polițiile și procuraturile caută funeraș (unele precizând în anunțurile publice chiar și pedanteria, mai ales c-o comit într-o paranteză: „manipulator funerar”, cu toate că-n sintagma din urmă lipsește orice precizie). E vorba adică de un specialist în ridicarea manuală a morților de pe stradă, a spânzuraților din copaci, a sinucigașilor din patul camerei de hotel sau de pe podeaua ori din cada de baie a domiciliilor personale. Și toate anunțurile ofertante menționează că salariile sunt negociabile, dar precis motivante. Trebuie să precizez însă ceea ce n-au loc, timp și bani să specifice chiar textele din ziare și cu-atât mai puțin purtătorii de cuvânt ale respectivelor instituții în cadrul oral al telejurnalelor de știri în direct, și-anume că treaba e foarte serioasă. Deci nicidecum nu-i vorba de ce s-a tradus la noi, din deșteptul și științificul termen anglofil, mortician (rom: mortișăn), drept „antreprenor de pompe funebre”. Nu, sau poate fi și-asta, însă șpilul e că specialistul respectiv nu mai merge să fie doar un muncitor necalificat, lucrător cu brațul doar un pic mai insensibil ori chiar brută sadea, nicidecum un sadic sau mizantrop, în stare să privească, trateze și manevreze un trup de om decedat precum un sac de cartori, îngrășământ natural, cărbuni, gunoi, pietre. Spre radicală și net superioară deosebire, mortișănul funeraș tre s-aibă studii superioare de psihologie, treining autogen și autopersuasiune, eventual chiar și-o adeverință de la preotul duhovnic (cum că nu-i porc ordinar ci ins cu frica lui dumnezeu), deținând totodată un carnet de sănătate în care să fie bifate toate examinările periodice și riguroase de psihologie, psihanaliză, hipnoză, poligraf. Asta fiindcă ne-am săturat toți (n-ați văzut câte și mai câte spune presa, telejurnalele, radio șanț?) de-atâtea cazuri peste cazuri de:

• a) cinici (despre care deja am sugerat că habar n-au ce-i aia ex-ființă, nici demnitate postumă, nici compasiune budistă sau milă creștină, ajungând până acolo că se joacă cu defunctul ca și c-o mâță sau altă bestie amărâtă, că-l pun în diferite poziții, dintre care cele obscene nu iau loc chiar în cele din urmă sau fugace momente, că-și fac poze de suvenir sau chiar filmulețe în care ridiculizează sau simulează varii chestii cu mortul);
• b) sadici (dedați la gesturi de când minoră când preaevidentă exhibiție, jignire, batjocură, bătaie, profanare cu minime mutilări);
• c) necrofili (chiar vreți să vă reamintesc ce pot face unii din tagma asta și chiar au făcut?);
• d) necromanți (da, ați ghicit: ăia ce scormonesc prin măruntaiele bietelor trupuri în căutare de dracu știe);
• e) necrofagi (mi-e groază și silă, totuși de dat-asta vă spui: macabri ăia de mușcă sau taie și bagă-n gură, molfăie lent, înghit cu zgomot, râgâie după).

Iată din ce perspectivă expertul căutat și angajat de-acum încolo musai tre să dețină atestat clar (semnat olograf + ștampilă rondă), cum că nici nu face parte din vreo comunitate știută de cinici, sadici și necrofili/necrofagi, nici nu e ca atare în calitate de individ singular și incognoscibil, adică neieșit din așazisul dulap al secretomaniei intime și-al ascunzișurilor de sine rușinat. Concret și practic: de-acuma nimeni nu mai are voie să atingă, să ridice și să dezbrace cadavrul de zdrențe, nici să-l pregătească pentru operații precum disecția, expertiza legistă, îmbălsămarea, reîmbrăcarea cu haine noinouțe, cosmetizarea finală și finala depunere în coșciug, decât acest nou expert cu comportament motric și fizic totalmente sănătos psiho-mintal.

Acuma drept e că aici ar putea interveni o mică problemă. O mică posibilitate de-a se isca, forțat ori ba (vezi avocații dați în paște), o chichiță. De pildă aia care s-ajungă inclusiv la judecata cea legată la ochi, cu-o balanță de drept și c-o sabie de fapt, a Consiliului de Combatere Intransigentă a Discriminării. Zicând (cin s-o trezi să zică) cum că dacă spunem sau scriem ceva împotriva necrofililor, necromanților și necrofagilor, minorități oricum prigonite și asuprite și mânjite și prigonite (scuzați repetarea și ștersătura) de secole, facem (iar) o nedreptate (seculară).

Adevărat e c-am vorbit oarecum de rău pe dezaxații necro-, înfierând și oarecum sugerând exmatricularea, ba chiar respingerea de la interviul pentru angajare pentru postul de funeraș, a cuiva care se declară ca făcând parte din comunitatățile respective ori care are curajul să recunoască sincer măcar în ceasul al 12-lea că a fost necro-, că n-a fost niciodată însă doar este acum, ori chiar și numai că n-a fost, nu este, însă c-are oareșcare tendințe, de viitor, de tip necro-. Deci da, recunosc, am cerut personal implementarea acestei crude discriminări, dar – ținând cont că ne aflăm în fața unei instanțe care va fi având ea ochii binelegați și ridică rău o spadă mare, totuși deține și o balanță, deci admite contrabalansarea și compensarea –, atragem atenția onor instanței că, în schimb, n-am făcut nicio declarație răutăcioasă și discriminatoare la adresa zoofililor. Mai citiți înc-odată (sau ascultați, de nu vedeți bine și vă citește altul), observând detaliul acesta, reținând că n-am zis nimic despre scârboșenia nașterii tot mai frecvente de iezi cu 2ă capete, cu 3-5 picioare + oareșce rudimente de vreun mădular dovedind viol uman la mama capră sau oaie. N-am zis nimic despre perversa poezie populară (drept e, cenzurată) despre îndrăgostirea porcarului sau văcarului de câte una-două din dobitoacele numite deja, ba n-am pomenit nici de taurii sau caii care devin obiect de grafiti parietal, icoană personală, nume idolatrizat, ca să nu numesc explicit și trivial măgăriile (ah, iată că de relațiile contranatural-sexuale cu-n măgar am uitat) care se mai pot întâmpla. Căci bineștim că s-au întâmplat și n-avem nicio garanție că nu se vor mai petrece pe ici-colo, prin gospodăriile și stânele mai însingurate de pe munții, dealurile și nopțile sătești, cele cu sau fără lună plină însă pline de indezirabilă abstinență erotică și de ebrietate. Deci dacă despre asemenea lucruri cât se poate de real omenești n-am zis nimic, așadar n-am pus niciun blam sau măcar umbră ori aură de blam discriminatoar la adresa zoofililor, faceți bine vă rog să-mi treceți cu vederea potențiala ofensă denigratoare adusă minorității sociale a scabroșilor și băga-s-ar dracu-n ei de necrofili.

( 8 )

Ce-am zis, ce n-am zis colo-șa mai sus, fapt e că, totuși, fără multă gargară, scurgeri în presă, predici didactice sau detalii medical-clinice și științifice, în nomenclatorul profesional care se va publica mâine apare și meseria de suprapaznic rural. Denumire egal corectă și vagă, deoarece lista actualizată nu indică ceva foarte clar, lăsând pe seama noastră subînțelegerea înspre care ne-mpinge numai cunoașterea detaliată a vieții rurale și mai ales a treburi-socotelilor legate de creșterea animalelor. Da, știm, există paznici. La oi (să nu le-atace sălbăticiunile ucigașe și devoratoare), la grajduri (să nu se fure), la prisacă și cramă (tot așa), la etc. Dar despre paznici peste paznici, adică de supervizori, supracontrolori, „investigatori interni”, inspectori, revizori și procurori veghind peste deontici și etici, corupții, trădări și șmenozeli din chiar sistemul păzirii, așadar de câini peste sânul câinilor deținători de lupi infiltrați, pân-acum iată că nu s-a auzit și știut în mediul sătesc. Ei bine, respectivii au devenit strict necesari, de-acum există. Suprapaznicii rurali sunt selectați, antrenați și angajați la dublu nivel: cei cu anatomie, fiziologie și psihologie umană sunt tratați și plătiți omenește, cei din regnul animal preasupus dresării nu.

( 9 )

Datorită tehnologizării inițial exagerate, la un moment au dispărut meserii și specializări care, actualmente, datorită tehnologizării generalizate, se impun a fi puse la loc. Vorbim deci de reintroducerea și revalorizarea unor dexterități și meșteșuguri cât se poate de (ex)tradiționale. Astfel, altoitorii empirici vor fi aceea care transformă lăstarii miriștilor și lizierelor de arbuști și copaci (ce fac degeaba umbră pământurilor nearabile) în ditamai meri, peri, caiși, nuci, cocotieri, bananieri și alte arboriculturi exotice. Crescătorii de struți și aclimatizatorii de lame, zebre, canguri, aligatori, zibeline, dat fiind că au probleme și necesități tehnice cu totul aparte, bașca se impun a fi integrați în tabele aparte pentru subvenție monetară, trebuie recunoscuți/definiți drept domesticatori (= crescători) cu nevoi speciale.

Apoi mai sunt, mai exact reapar acum, meseriile de filatori și trefilatori, filatoare și țesătoare. Adică oportunitatea respecializării unora (și-altora) în munci cât se poate de tradiționale. Iată exact despre ce-i vorba. După cum bineștiți, în mediile rural, rurban și semiurban, o groază de doamne, tanti, lelițe respectiv muieri s-au roit pentru muncă în străinătate. Pentru acei bărbați care au rămas depresivi, pustii și mai ales bețivi ordinari, și care musai trebuie reintegrați socioprofesional, se oferă chestia asta cu filatorii și trefilatorii. Filarea (în trecut o meserie doar pentru femei), constând în executarea de fire prin toarcere pe caier sau răsucire pe mosoare, va putea alterna ca trefilarea, adică aceiași domni rurali, rurbani și semiurbani putând funcționa și ca forjori și torsionari mecanici și manuali de tot felul de sârme, sârmulițe, sârmoaie, droduri. În felul acesta, pe de-o parte rafinându-și dexteritățile strict manuale, pe de cealaltă exersându-și toți mușchii torsului și ai vânjoaselor brațe. Totodată, femeile de la depărtare (= utrâmer/ovărsii) sunt chemate să-și încurajeze bărbații pentru ca, fie și măcar din dragoste și dor, să preia și continue dânșii propriile lor vechi performanțe și competiții, precum acelea de bătut inul până iese borangic, macerat–țesălat cânepa până fac saci, veșminte și funii, cules frunze de dud și fiert coconii și depănat firele viermilor de produs mătase chinezească.

Acolo însă unde bărbații au fost cei care-au plecat la munci cât mai departe-au văzut cu ochii, intervine pentru femei oferta socioprofesională a cusutului și răscusutului (asta mai ales pentru fetele nemăritate), respectiv a descusutului–recusutului (pentru măritate), de iii, sumane, fote, carpete păretare. Cusătoreasa artizanală și brodeuza meșteșugărească vor răspunde de reinstaurarea cusutului manual (de tip ac de împuns/tras și ață de marcat peren). Țesătoarea – de reintroducerea în casele oamenilor a arhaicului război de țesut. Împreună, adică și bărbați domestici și doamne singurele reînviind instituțiile tradițional numite Șezătoare respectiv Clacă. Sens în care primăriile vor și ridica, pe lângă Căminul Cultural, și câte o hală lungă și lată, numită chiar așa: Hala de Șezut. Ori mai bine Casa de Șezătoare și Clacă. (Poate chiar Casa de Șezătoare Comunitară și Clacă Civică. Și poate legiferăm și termenii a clăci/clăcăcire, clăcit/clăcăcit, căci vedeți bine că vocabularul neaoș se duce pe apa sâmbetei văzâd cu ochii și prea multe americanisme se vâră ca musca-n lapte inutil.) Atât femeile cât și bărbații (despre care-am pomenit) fiind responsabile cu, respectiv responsabili de, umplerea și utilizarea respectivelor stabilimente până la refuz, îmbulzeală, coadă de-așteptare.

( 10 )

Ca la protestanții renascentiști și la neoprotestanții moderni de-un secol, de-acum încolo și milenarele comunități catolice și ortodoxe vor angaja și plăti ușieri. Și-anume persoane cu statură sau măcar atitudine de badigarzi, care să vegheze nu doar la intrarea și așezarea și evacuarea în ordine și disciplină a credincioșilor, ci și la recunoașterea și memorarea căror membri de comunitate absentează regulat sau ocazional, ca și la urmărirea cu priviri vulturești a gestului de contribuție a fiecărui participant (în momentul depunerii de bancnote în bolul, cupa sau cutia de chetă) la finanțele lăcașului respectiv. Ușierii aceștia cu atitudine și memorie excelente vor putea avea și proprii subordonați (subușați), cei care, similar agățătorilor din fața restaurantelor competitoare sau pustii, intră în vorbă cu tine încă din stradă ori de pe trotuar, te invită, te-ademenesc, promit orice, te trag în propriul lor edificiu, având misiunea doar de a produce vizitatori, virtuali enoriași sau măcar cotizanți de moment. Acest minunat exemplu american al ușierilor musai trebuie sau cel puțin merită din plin a fi implementat și aici, mai ales că și la noi lăcașele de închinăciune se multiplică și se vor multiplica și mai mult, deci trebuie să ne pregătim cu anticipație pentru competiția între biserici, parohii, capele și catedrale postate la distanță doar de metri sau zeci de metri pe străzile vicinale ori de cartier.

( 11 )

Lucrătorul religios, eventual operatorul religios (care nu-i nici popă, preot, pastor sau reverent, nici cantor, diac, dascăl sau voluntar auxiliar și servant, nici clopotar sau cântăreț de strană ori cor, dirijor, organist sau muzicant de grup devoțional, și cu-atât mai puțin chelar, măturător sau vânzător de lumânări, iconițe, broșuri), reprezintă o categorie profesională aparte, omologabilă exact ca atare. De nu-i cunoscută și ocupată încă, nu-i niciun bai; va fi-n curând. Deoarece grație elementelor din fișa postului propriu, respectivii angajați cu contract și asigurări de sănătate + pensii vor avea datoria de a face vizite la domiciliul oricărui membru de parohie sau comunitate, să-l ajute la vreo mică nevoie, să i se bage sub piele. Astfel cunoscându-i bine familia, necazurile și învârtelile sau afacerile andetail, sintetizând și raportând totul la forurile superioare, pentru ca liderul religios să-și croiască predica în conformități cât mai eficiente (care românește se zice să bați șaua până pricepe măgarul, să bagi cui în gaură ori bați fier brut la mare cald). La rându-i, respectivul lider impecabil susținut informațional să transmită ce-i de transmis, selectiv-adecvat, la alte organe superioare gen fisc, poliție, deneea, sereii.

Tot în nomenclatorul acesta intră și vigilenții echității morale. Explic tacticos. Dat fiind imensul succes pe care l-au avut de curând secularele eforturi ale tuturor religioșilor de pe mapamond în privința ecumenizării, carevasăzică a împăcării și conlucrării între toate religiile, cultele, sectele și denominațiile (majore sau minore) ale creștinătății, s-a decis ca și pentru țărișoara noastră să se facă oareșcare schimbări bune și vrednice de cinste (sau numai de laude). Așa bunăoară s-a decis ca în problema acoperirii/descoperirii capului în biserică să nu mai existe discriminare. În sensul că până mai ieri bietele femei musai trebuiau să-și acopere părul capilar cu tot felul (sau orice fel) de broboade, basmale, năfrămi, pălării, eventual pungi de hârtie sau plastic, în vreme ce bărbații negreșit erau obligați să-și descopere creștetul, ca și cum ar fi mare rușine ori lipsă de respect să nu le vadă toată lumea întreaga calviție ori dincontră abundență senzuală de plete, bucle dar mai ales frizuri care mai de care și culori respectiv încărunțiri gri ori pur dalbe. Deci de-acum încolo acest „musai trebuie” se revocă. Dar nu total, căci asta ar însemna să dezavuăm sfânta tradiție, ca să nu mai pomenin chiar însăși Scriptura. Ori măcar vreo Epistolă apostolicească și 2-3 patristici misogini. Deci deosebirea sau diferențierea rămâne, cu precizarea că ea se va aplica pendulant, ritmico-periodic, la schimb și pe rând. Cu exactitate: în duminicile cu soț se vor acoperi doar bărbații, în duminicile fără soț numai femeile. Cu și mai mare exactitate, ținând cont că slujbele sacre și adunările devoționale nu se țin doar duminica, ci-aproape zilnic și cu destulă concentrare peste-ntregul uichend, vorbim aici de săptămânile cu soț, respectiv fără. Beneficiile sunt de ambele părți (ba chiar de mai multe părți), printre care detaliul că-n felul acesta femeile se vor putea spăla și aranja și orna mult mai frecvent (căci fără de-acoperăminte se vede), iar bărbații vor mai sări peste pieptănături, șamponări, rușinări, căci își vor ascunde periodic din chelii respectiv din afumătura și mătreața nespălărilor. În acest fel doamnele vor avea posibilitatea ca într-o săptămână să comenteze coafurile și cromatizările capilare ale doamnelor, în cealaltă pălăriile/fesurile sau frizurile îngrijite ori delăsate ale domnilor. Ei bine, această nediscriminare de gen, sau mai exact echitabilizare și echilibrare a genurilor umane, va fi observată și sprijinită întru implementare tocmai de către lucrătorii/operatorii religioși care au în fișa postului sarcina specială.

( 12 )

Meseria, meșteșugul, talentul, arta și performanța de informator și turnător revine, nomenclatorul de profesii oficial legale scoțând astfel pe față ceva care (la fel ca agricultura, păstoritul, munca la negru, prostituția) oricum a fost, a continuat, continuă și se va tot performa decând și pânăcând va fi lumea. Legi ca aiazisă „alu Ticu Dumitrescu” sunt automat total abrogate, legi sau mai bine ordonanțe de urgență și semiurgență domesticind spiritele și amuțind croncăniturile unor gicăcontra, care habar n-au cât de importantă este pentru siguranța națională existența cârtițelor, șobolanilor, gândacilor și porcilor sau măgarilor umani. Adică se va legifera inutilitatea acestor idioate metafore populare, introducându-se în gândirea și limbajul curent cuvintele informator și turnător drept nu doar legitime, ci chiar demne, nobile, meritorii. Egale-n respect și prestigiu ca oricare altele, gen senator, deputat, academician, doctor, inginer, etc. (Asta cu-atât mai mult cu cât… știți voi ce.)

( 13 )

Trădător de țară, dușman al poporului și pericol la adresa siguranței naționale nu vor mai fi nicidecum metafore sau ofense, porecle ori calomnii populare, etichetări idioate sau rizibile. Ci (iarăși și iarăși) dincontră. Vor figura binemersi în Codul Penal, Militar, Civil și Civic, desemnând cu exactitate de-a dreptul tehnic-științifică pe toți aceia care, de exemplu, nu posedă abonament plătit la foaia de Stat numită Monitorul Oficial. Pentru că știți bine, până exact mâine, când se va da publicării ultimul număr de pân-acum, Monitorul Oficial apucase să rămână de-așa manieră neobligatorie încât a și ajuns, iată, la faliment. Nici firmele sau asociațiile și fundațiile private, nici măcar membri concetățeni ai națiunii nu au mai avut bunusimț de a se abona, regulat și pe timp nedeterminat, atât respectiva publicație de vital și unanim interes cât și editura și tipografia lui proprie ajungând la sapă de lemn, la îndemâna abuzivă a băncilor private, la inexistenta milă publică, la mâna absurdității executorului de-a amenința cu poprire, evacuare morală și evicțiune materială. Deci „nu se mai poate!”, au zis într-un singur glas președintele, parlamentul și guvernul în frunte cu toate formele de forțe armate și nearmate. Drept pentru care de mâine, când se publică și noul Cod cu codurile tuturor artelor și meseriilor dintre care am spicuit câteva doar aleator icea-sus, totodată cu ordonanța privind obligativitatea abonării percapita la Monitorul Oficial, ăștia-mi sunteți! Noii termeni și respectivele încadrări profesionale și penale precizate chiar la începutul acestui paragraf final cu numărul 13 sunt lege, ordine, disciplină. Să nu ziceți că nu furăți preveniți!