Rândurile acestea sunt cele pe care anii vieţii tale le-au scris, cu tenacitate şi modestie, în clipele în care truda îţi îngăduia răgazul visării şi al introspecţiei melancolice: din tăcerile tale, ( acele tăceri în care mi se părea că le recunosc pe cele ale mamei tale) s-au ivit frazele ce vin către noi, în clipele despărţirii din noaptea viselor tulburate.
Rândurile acestea sunt epitaful pe care tu, în anii vieţii tale, l-ai gravat în materia unui destin ce nu a cunoscut îngăduinţa şi fericirea falsă: litera stacojie s-a înscris în carnea ta, spre a nu te mai părăsi, niciodată, asemeni unei cămăşi a lui nessus ce îţi amintea de chinurile şi de jalea unui timp al aşteptării şi al dezolării.
Rândurile acestea sunt şoaptele pe care tu, în anii vieţii tale, le-ai încredinţat singurătăţii tale, asemeni unui jurnal aşternut cu grafia profesoarei care erai : iubirea, melancolia, îndoielile, visele şi tot ceea ce s-ar fi putut împlini a trecut aici, spre a dura ca un val ce se topeşte în materia de promoţii lichide a mării.
Rândurile acestea sunt fotografiile pe care, în anii vieţii tale, le-ai ascuns, cu modestie îndărătnică, de cei care te înconjurau: confundată cu noi, ai ales să fii mereu în afara noastră, păstrându-ţi acea uşurinţă de vânt tomnatec cu care ai întâmpinat anii ce îţi erau daţi.
Rândurile acestea sunt paşii care, în anii vieţii tale, au curs ca un poem simbolist, desenat pe o pagină de şcolar abandonat amiezei provinciale: cerul pe care ochii noştri îl contemplă este, poate, cerul pe care îl contemplau şi ochii lui Matei Iliescu, în clipele în care ideile căpătau chipul de fum al ideilor.
Rândurile acestea sunt mâinile cu care, în anii vieţii tale, ai mângâiat inimile noastre unite: intimitatea gândurilor tale se topea în materia de murmur ce era una cu noi, de parcă am fi aşteptat moartea, spre a fi, din nou, unica fiinţă se ivise, cândva, din pântecul matern al dragostei tale. Rândurile acestea sunt casa pe care, în anii vieţii tale, ai înconjurat-o cu iubirea melancolică pe care o regăseam în cele din urmă replici ale “Livezii de vişini:” silabe de dor, fraze de nostalgie şi pagini de iubire se adună în templul pe care îl ridicăm, împreună, spre a fi adăpost celor care nu mai sunt.
Rândurile acestea sunt tot ceea ce ne mai este dat să mai avem, în lungul răstimp care ne separă de revedere : nici consolarea şi nici uitarea nu pot pătrunde în patria noastră de complicitate tandră, căci aici doar unitatea domneşte, dincolo de moarte şi de timp.
În cele din urmă, mamă şi fiu vor fi din nou una, prinşi în rama unui anotimp ce a încremenit ca un desen pe geamul de iarnă. Siluetele morţilor se vor topi în contururile noastre, asemeni unei elegii ce se reuneşte, coral şi plăpând. Şi nu dispariţie stearpă va fi aceea, ci doar stingere de amurg: cu ochii şi respiraţia fiinţei care am fost vom trece de prag, spre a te zări, înconjurată de acea aură magnetică a maternităţii.
Şi vom contempla, eliberaţi de lacrimi, pe mama ce işi priveşte copilul: fericirea de atunci se va revărsa peste noi, ca o mare de toamnă, în vreme ce duhurile celor de demult ne vor chema către ele, spre tihna grădinii din care ai pornit şi tu cândva, ca o boare, spre a te contopi cu viitorul pe care îl presimţeai, semn al iubirii ce nu poate pieri,niciodată.
