Ce muzică este cea mai potrivită pentru a demonstra acest lucru? Când sunt întrebat: „Ce să ascult din Beethoven?“, răspund: „Depinde cine ești!“. Nu toată arta este potrivită pentru oricine. Ne raportăm la muzică așa cum ne raportăm la culori. Preferata ta nu este și a mea. O anumită piesă mă emoționează așa cum altele nu o fac. Unii oameni nu-l înțeleg pe Beethoven. Înțeleg, chiar empatizez, cu această deconectare. În unele momente din viața mea m-am simțit înstrăinat, chiar amenințat, de forța sunetului său. Reprezenta o cultură căreia îi aparțineam doar parțial și o disciplină pe care o respingeam complet. Generația mea a cântat Roll over, Beethoven! („Șterge-o, Beethoven!“). Cu timpul, am învățat să-l abordez pe Beethoven lucrare cu lucrare, găsind în fiecare partitură ceva la care să mă raportez. În stadiul actual al vieții mele, mă leg cel mai profund de concertul pentru vioară, acea luptă a unui copil abuzat împotriva lumii adulților, a inocenței împotriva cinismului, a vulnerabilității împotriva puterii. Concertul oferă dreptate pentru cei slabi și atenție pentru cei excluși – mai presus de toate, recunoștință pentru un geniu năbădăios care merge pe drumuri neasfaltate și aduce mizerie în casă. Amprenta lui Beethoven este prezentă în fiecare acord al acestei lucrări incomode și uimitoare.
Concertul lui pentru vioară duce conflictul la maximum. Nimic nu este previzibil. Până la ultimele măsuri, nu poți spune în ce direcție va merge lupta. Dirijorul este un arbitru imprevizibil, în care nu poți avea încredere, nedeținând controlul. Protagoniștii mârâie sau zâmbesc. Muzica îi leagănă timp de cincizeci de minute, până când resursele sunt epuizate. Cu câteva momente înainte de final, orchestra bate în retragere, cedând solistului ceea ce trebuie să fie cu siguranță ultimul strigăt. Vioara cântă o gamă ascendentă, strălucind plină de triumf. În momentul în care atinge punctul culminant, și în mod cu totul neprevăzut, orchestra revine ca un val zdrobitor pe ultimele două note.
Este o ultimă încercare de remiză, o concesie a egalității și un salut pentru lucrul făcut bine – făcut, într-adevăr, la fel de bine ca orice am putea vedea sau auzi vreodată, atât timp cât există viață pe pământ. În acest concert nu există învinși sau învingători, victime sau răzbunători, nici lăcomie sau ranchiună: doar un spirit exaltat al tuturor, bucuroși de a fi în viață și de a fi oameni în acest moment culminant al muzicii, trăind împreună cea mai bună dintre toate lumile posibile. Aceasta este semnătura lui Beethoven, o odă a bucuriei, inepuizabilă în fața slavei nesfârșite a creației.
Nebunul sfânt
Simfonia nr. 8, op. 93 (1812)
Dintre cele nouă simfonii ale lui Beethoven, a doua și a opta sunt cel mai puțin interpretate. A doua ne tulbură, în timp ce a opta ne poartă înapoi în timp. Beethoven privește în urmă, într-un impuls de îngăduință, poate de nostalgie.
Atunci de ce sunt atras de Simfonia a VIII-a? Pentru că este înșelătoare. Nu este deloc o simfonie ușoară și nici nu amintește de Barbra Streisand în filmul The Way We Were. Beethoven și-a numit Simfonia nr. 8 „mica mea simfonie în fa“, o aluzie la Simfonia „Pastorala“, care este în aceeași gamă. El a continuat să extindă forma simfonică, doar că nu chiar atât de mult ca de obicei.
Beethoven traversa o perioadă dificilă, trecând printr-o vară plină de durere, lipsuri, singurătate și suferințe de ordin sufletesc. Napoleon a atacat Rusia, inflația a făcut ca banii să nu mai valoreze nimic, iar bogații zilei s-au refugiat la moșiile lor de la țară, unde compozitorul nu putea să obțină comenzi. Beethoven se temea de o victorie franceză. Muzica lui era produsul civilizației germane, iar el nu avea de gând să-și schimbe stilul. Fiecare zi aducea noi temeri și greutăți.
Luna iulie a anului 1812 a fost inuman de caldă. Medicul îi recomandase o cură balneară. Beethoven și-a rezervat o cameră la Teplice, în pădurea din Boemia, foarte la modă și care-i depășea bugetul. A sosit pe 5 iulie și a scris acolo trei scrisori angoasante către o „iubită nemuritoare“. Acestea sunt singurele scrisori de dragoste în care Beethoven folosește pronumele intim du, deci trebuie să fie ceva serios. Multe cărți pretind că o identifică pe iubită. Candidatele cele mai plauzibile sunt Antonie Brentano, care era căsătorită, și Josephine von Brunsvik, care se despărțise de soțul ei. Le vom întâlni peste puțin timp. Ele însă nu joacă niciun rol în geneza acestei simfonii.
După douăsprezece zile petrecute la Teplice, Beethoven era nefericit și plictisit. „Sunt singur! Singur! Singur!“, se lamenta el. Pe 17 iulie sosea Goethe. Stabiliseră de multă vreme să se întâlnească. Beethoven a compus muzică pe poeziile lui Goethe, iar poetul era dornic să discute cu el despre o anumită operă. Cei doi bărbați se luptau să salveze cultura germană de imperialismul francez. Dacă există pe lume vreo întâlnire între două minți luminate, aceasta trebuie să fi fost!
Goethe venise să-l ia pe Beethoven la plimbare prin pădure pe o ploaie torențială. A doua zi, au făcut o excursie la o stațiune balneară din Bilin. Două zile mai târziu, luau masa împreună, Beethoven cântând la pian în chip „încântător“. S-au văzut în fiecare zi timp de zece zile, după care Beethoven a plecat la Karlsbad. Goethe l-a urmat, cu scopul de a-l convinge pe compozitor să facă o operă din Faust.
Dar nu s-a întâmplat nimic: erau prea multe diferențe între ei. Goethe era funcționarul public perfect, îmbrăcat în mătăsuri și catifea, pudrat și parfumat. Beethoven arăta ca un vagabond și avea găuri în pantofi. „Talentul lui m-a uimit“, scria Goethe. „Din nefericire, este un om complet neîmblânzit care, deși nu greșește întru totul când găsește că lumea-i detestabilă, nu o îndulcește deloc pentru el sau pentru alții. Este (…) întru totul de compătimit, căci auzul îl părăsește.“
S-au mai întâlnit de două ori la Karlsbad. Beethoven se mai îmblânzise, hotărând că Goethe nu era chiar așa de ramolit până la urmă. „Ce răbdare a avut marele om cu mine!“, își amintea. „Toată vremea petrecută cu el m-a făcut atât de fericit! Aș fi murit pentru el de zece ori și mai mult! (…) Din acea vară (…) îl citesc pe Goethe în fiecare zi.“
Dar nimic nu iese din flirtul lor creativ și oamenii au început să bârfească. Vilegiaturiștii care frecventau stațiunile balneare lansaseră zvonuri despre o ceartă plină de furie. În scurt timp, ruptura dintre ei devenise, din zvon, fapt. Iată ce spune legenda, încă foarte populară:
Beethoven și Goethe, care se plimbau într-o zi, l-au văzut pe împăratul Francisc, însoțit de anturaj, venind spre ei. Goethe își ridică pălăria, făcând o plecăciune. Beethoven, cu capul sus, mergea țanțoș înainte. Când împăratul s-a îndepărtat, compozitorul l-a mustrat pe Goethe pentru slugărnicia lui, spunându-i că un artist nu trebuie să se supună niciodată puterii. Goethe a pleacat fără să mai spună nimic.
Întâlnirea aproape mitică devine atât de cunoscută, încât o pictură a scenei, realizată de Carl Röhling, este expusă în multe sufragerii germane, ca semn al culturii obișnuite. Mii de tablouri sunt recuperate de soldații aliați din molozul produs în 1945. În curând, apar noi reproduceri pe pereții reședințelor de familie. Însă relația Beethoven–Goethe este înrădăcinată prea adânc în identitatea germană pentru a fi destabilizată de un fapt istoric. Germanii trebuie să creadă că arta va învinge puterea, chiar și atunci când istoria modernă demonstrează contrariul. Germanii își doresc în adâncul sufletului ca Goethe să fie mai mult ca Beethoven, mai bun decât a fost în realitate.
