Muzica fără el este de neimaginat. Beethoven a tras muzica din fundal în prim-plan. El a făcut ca publicul să nu mai vorbească în timp ce se cânta muzica și l-a făcut s-o asculte. Publicul pleca acasă nu doar fredonând melodiile, ci gândindu-se la ideile conținute. A dus muzica dincolo de divertisment. Până la Beethoven, muzica germană era considerată inferioară celei italiene. De la el încolo, niciodată. În zilele noastre, șapte milioane de minute de Beethoven sunt consumate în fiecare lună online.
Beethoven este – alături de Shakespeare, Leonardo și Michelangelo – un pilon al civilizației occidentale. El se înalță deasupra restului artei lui, neîntrecut. Privirea de oțel din portretele lui, care te urmărește prin încăpere, poate părea descurajantă, însă puțini mari creatori sunt mai empatici. Filozoful Ludwig Wittgenstein, care are același prenume, s-a identificat puternic cu Beethoven, cu atât mai mult cu cât se străduia să își definească aspecte ale propriei identități. Într-o însemnare din manuscris, datată 1 martie 1931, Wittgenstein scria:
„Beethoven este realist până la capăt. Vreau să spun că muzica lui este total adevărată, adică el vede viața în totalitate așa cum este și apoi o glorifică. Este o poezie total religioasă, dar și deloc religioasă. De aceea, el poate alina lumea în adevărata ei durere, în timp ce ceilalți eșuează și te fac să-ți spui: dar nu așa stau lucrurile. El nu te ademenește într-un vis frumos, ci mântuiește lumea privind-o cu ochii unui erou, așa cum și este.“
