De la Odă bucuriei la Missa solemnis, între glorie și slăbiciune, un summum ludic într-un allegro con brio, dezesperant, dezlănțuit și nesupus pentru eternitate în templul entuziasmului.
O lamentație la adresa unei lumi pierdute și o celebrare a suferinței umane și a imaginației religioase. Povestea unui geniu spusă de muzica sa, un vitraliu care iluminează și înalță epoca modernă în 100 de venerații reverent-ireverențioase, o demonstrație că limbajul nu trebuie să se încheie unde începe muzica (Editura).
Cu doisprezece ani în urmă, mă plimbam relaxat prin biblioteca de la Random House împreună cu editorul meu din Statele Unite, încercând să cădem de acord asupra unui titlu pentru un manuscris pe care tocmai îl livrasem. Cartea era eclectică, nu era nici o biografie formală a compozitorului, nici o cercetare asupra muzicii, ci ambele și încă ceva. În timp ce treceam de la un raft de cărți la altul, unul dintre noi a zis: „De ce Mahler?“, și totul s-a rezolvat.
De ce Mahler? Întrebarea nerostită mă privea fix în ochi. Niciodată un compozitor, înjurat în timpul vieții lui și redus la tăcere timp de o jumătate de secol după aceea, nu se ridicase din nou din mizerie pentru a domina dezbaterea din lumea muzicii. De ce Mahler? Ce anume la acest compozitor care se numea pe sine „de trei ori vagabond“ a provocat astfel de atitudini extreme, de respingere și adulație? Undeva, între om și muzică, trebuia să existe un răspuns. „Înțelegându-l pe Gustav Mahler – am scris –, apuc pe o cale către cele câteva lucruri pentru care merită să ne luptăm în timpul scurt pe care îl petrecem pe acest bun pământ.“
Așadar, de ce Beethoven? Pentru că în cazul lui se aplică ideea opusă. Niciodată în istoria muzicii nu a existat un compozitor al cărui geniu să fi fost în totalitate recunoscut pe loc și pentru totdeauna. Alții au primit, în cel mai bun caz, o apreciere parțială. Oratoriile lui Johann Sebastian Bach au rămas neatinse timp de o sută de ani. Operele lui Händel nu au fost luate în considerare timp de două secole. În ce-l privește pe Mozart, oricât de populare ar fi fost operele lui, simfoniile și concertele i-au fost folosite ca vreascuri de aprins focul. Peter Diamand, secretarul lui Artur Schnabel, mi-a povestit că, după ce a reluat, în 1927, Concertul pentru pian nr. 27, prima audiție publică a acestuia de pe vremea lui Mozart, a primit un telefon în dimineața următoare de la Claudio Arrau, care l-a întrebat, în numele lui Arturo Toscanini, dacă este bun de ceva. Nimeni nu credea că toate lucrările unui mare compozitor sunt neapărat bune.
Peste sonatele pentru pian ale lui Schubert s-a așternut praful timp de generații întregi. Simfoniile lui Schumann au fost aruncate la gunoi, la fel și câteva opere de Verdi. Beethoven, singurul dintre compozitorii clasici și romantici, a fost îmbrățișat de toți, de cei din timpul lui și de cei din zilele noastre. De ce se întâmplă asta? În mod clar, nu este o chestiune de carismă, deoarece personalitatea lui năștea mai degrabă descurajări, decât atracție. Nu se datorează nici marketingului, căci el s-a străduit să facă din concerte mostre de eșec personal, umplându-le până la refuz cu mult prea multă muzică. Beethoven nu era atât dezorganizat, cât mai degrabă un organizator cu bună-știință al haosului muzical. Puțin din ceea ce a făcut el a pătruns în conștiința publicului de la prima audiție, însă muzicienii și publicul au înțeles că era un compozitor exaltat, muzical lui situându-se pe un plan mai înalt decât al celorlalți.
A avut norocul, este adevărat, să nu aibă concurență. În afară de operele lui Rossini și de ultimele cuvinte ale bătrânului Haydn, rivalii săi au fost Cherubini, Salieri, Paganini, Clementi, Hummel și Hüttenbrenner. Dacă era ușor să ieși în evidență într-o astfel de companie, era totuși remarcabil să te ridici atât de sus, încât iubitorii de muzică de la Sankt Petersburg până la Philadelphia să se încline cu respect în fața geniului propriu. Acea replică din cuvântul de laudă al lui Grillparzer – „așa va dăinui până la sfârșitul timpului“ – rezonează cu certitudinea noastră de azi că Beethoven este etern, imuabil și complet, o stâncă rezistentă de-a lungul veacurilor.
PROFIL
Norman Lebrecht s-a născut în 1948 și trăiește la Londra. Este critic muzical și unul dintre cei mai influenți jurnaliști care scriu despre muzica clasică. A lucrat la Daily Telegraph, la London Evening Standard și la BBC Radio 3, redactează articole pentru Wall Street Journal și Spectator și are douăsprezece cărți publicate, printre care The Maestro Myth, The Song of Names, Why Mahler? și Genius and Anxiety.
