Corespondența prin scrisori, astăzi, a dispărut. Eu am trăit însă epoca scrisorilor, când drumul dintre expeditor și destinatar dura săptămâni, când ele cuprindeau fragmente de viață, cu bucuriile și durerile ei. Nu numai că am trăit epoca, dar am fost o pasionată a scrisorilor, aș spune că în ele rezidă, de fapt, începutul meu în arta scrisului.
Astăzi acest fel de scrisori a dispărut, comunicările sunt telegrafice, au numai câteva cuvinte,unele chiar prescurtate, ele reprezentând o stare de moment, nicidecum un tablou de ansamblu, cum o făceau scrisorile din trecut.
Este deci explicabilă plăcerea mea de a parcurge acest volum de peste 450 de pagini cu aviditate, emoție, recunoștință atât celor doi prieteni care au corespondat, cât și editorilor care le-au publicat, scrisori care reprezintă un jurnal al trăirilor celor doi prieteni, Ion Negoițescu (1921-1993) și Radu Stanca (1920- 1962).
Nego, cum îl strigau apropiații pe Ion Negoițescu,era prieten cu fratele meu, Toma Pavel. Eu, sora mai mică, nu participam la întrunirile literare ale celor care veneau, printre alții și Nego, dar i-am cunoscut pe toți. Cu Radu Stanca am făcut cunoștință indirect, din păcate, după tragica lui dispariție, într-o vizită de câteva zile la Cluj, unde am locuit acasă la Doti (Dorina Stanca, superba lui soție). Mă împrietenisem cu ea la mare, în stațiunea 2 mai , unde am fost cu fratele meu într-un grup în care erau Ștefan Augustin Doinaș cu Irinel Liciu, dar și cu frumoasa și misterioasa Doti. Așadar, citind cartea cu scrisori între 1943 și 1961, am cunoscut și antecedentele lumii cu care am intrat în contact abia în anii ’60.
Am ținut să descriu câteva elemente din viața mea înainte de a așterne gama de trăiri pe care mi-a produs-o lectura cărții pentru a justifica faptul că prezenta nu e nici pe departe o cronică a volumului, ci e tot un fel de scrisoare – de data aceasta a mea – despre felul în care am trăit mărturisirile celor doi prieteni, de o rară frumusețe și sinceritate.
Cartea are o evidentă valoare documentară, dar și literară. Trăim, împreună cu autorii scrisorilor, dramele lor sentimentale, profesionale, politice (pe care, din păcate, unii dintre noi le știm atât de bine!), descrise de cei doi talentați literați: Negoițescu, poet, Radu Stanca, om de teatru. Sau, cum afirmă criticul Livius Ciocârlie pe coperta din spate a cărții, „Un roman epistolar este viață și creație în același timp”.
Cartea cuprinde aproape 300 de scrisori, peste 200 scrise de Nego, din Cluj, celelalte de Radu Stanca, din Sibiu. Colecția nu e completă, unele scrisori au fost distruse chiar de către destinatari pe vremea când era interzisă exprimarea liberă în multe domenii.
Pe tot parcursul lecturii, pe lângă detaliatele descrieri și planuri de lucru în cunoscutele cercuri literare ardelene ale anilor respectivi, asistăm la un schimb de păreri despre cărți și traduceri, spectacole, concerte sau emisiuni radiofonice. Acestea apar și în corespondența dintre Matei Călinescu și Ion Vianu, sau în cele două volume intitulate Corespondență de N. Steinhardt – ultimele din ediția integrală a operelor sale, care însumează cam 900 de pagini (Polirom – Mănăstirea Rohia)– cu scrisori trimise prietenilor de N. Steinhardt. Este evidentă nevoia schimbului de idei între prietenii cu preocupări asemănătoare. În voumul la care mă refer acuma, însă, apare și o altă dimensiune personală: Nego își mărturisește deschis, în cuvinte simple și de o mare frumusețe, intensele lui trăiri sentimetale și trupești care, precum se știe, făceau parte din categoria celor interzise în perioada respectivă.
Ediția îngrijită de Ioan Cristescu și Ion Vartic, cu notele și postfața lui Ion Vartic ne oferă un tablou complex și fidel al efervescenței literare din Ardealul anilor 1949-1961, în ciuda ideologiei regimului de atunci din România.
Lectura scrisorilor este impresionantă și din punctul de vedere al destinului celor doi. Negoițescu a avut de luptat, timp de mulți ani, cu probleme materiale. Și nu numai. Am ales – din multele sale mărturisiri – câteva fragmente din scrisoarea 69 (p 204-205), trimisă de Nego din Cluj, pe 25 ianuarie 1949:
„…Nu un refuz al lipsei de dragoste, ci o indiferență mai rea ca orice pe lume – cu atât mai grozavă cu cât, în singurătatea mea, simt nevoia tocmai a prieteniei consolatoare a celui pe care îl iubesc. Și această prietenie îmi lipsește de fiecare dată. Îmi spun că e destinul meu, că aici e sensul. Dar uneori mă înăbuș, stau împietrit sub nedreptate și un întuneric adânc mă stăpânește pe pământ. Dacă n-ar fi credința, aș cădea pe veci. …Și apoi, oricât ar părea altfel, sunt singur și în afară, căci nimeni aici nu se pasionează după ideile ce mă pasionează pe mine. La cenaclul de care și-am scris am citit unele lucruri ce cred că te-ar fi interesat foarte mult: nimeni nu le-a simțit, nimeni nu mi-a dat acel ajutor, al discuției, al atacului fecund în inima ideii. (…). Mă gândesc că mulți oameni suferă, dar mi se pare că suferă împreună, eu știu că sufăr de suferința lor, dar eu, eu parcă sufăr singur: nicio mână omenească nu mi se întinde. Mă simt ca o ființă străină într-un cosmos străin mie. (…). Sunt copist diurnist la Operă!!! Copiez texte, ca să fie inserate în programe. Săptămâna trecută am copiat, de exemplu, Traviata…pentru 1500 lei. Nu mi se cer, desigur, contribuții literare: nu am voie să schimb nicio virgulă din perlele verbale). Acum copiez Fidelio (…). Scrie-mi! I.N.”
Radu Stanca, pare, în comparație cu prietenul său Nego, mai calm și echilibrat. Scrisorile lui, numerotate în cifre romane, se referă, în general, la pasiunea lui pentru regia de teatru, la proiectele care-l pasionează și la atmosfera culturală din Sibiu. Scrisoarea LXXXVI – Sibiu, 16 iunie 1951 (p. 296-297) este însă explozivă: e momentul când a avut loc întâlnirea cu Doti și au hotărât căsătoria:
„Sunt atât de deasupra oricăror cuvinte, încât nu știu cum aș putea să-ți desciu starea sublimă, euforică, în care mă găsesc. Tot ce am cunoscut până acum sub raport erotic nu a fost decât o autoinducție – cu iluzionarea respectivă. De data asta, însă, sunt atât de angajat, atât de dăruit, încât nu mai exist decât sub semnul Ei.(…). Toate substanțele mele s-au prefăcut în Ea. Tot exist în Ea – nu mai e în mine niciun atom pe care să nu-l locuiască ea, nicio fibră prin care să nu străbată Ea. Mi-e viața și moartea și de o mie de ori viața și moartea. (…). Spiritualizat prin ea, mi-e unică, definitivă și totală. (…). Sunt Ea – am înviat din morți și am luat forma și tiparul Ei. O port în mine și mă topesc cu Ea într-o mare, neasemuită sinteză. CLIPA e magică și simt cum îmi cresc aripi din umeri. Ea-Ea-Ea-ea. (…).”
***
Am locuit la Doti, la Cluj, după câțiva ani de la tragica dispariție a lui Radu, dar și a fiului lor Barbu. Toată casa era plină de fotografiile celor doi dispăruți, iar Doti mi-a citit atunci – cu o intonație care ilustra dragostea imensă a actriței pentru soțul care nu mai era – poeziile din volumul dedicat ei de Radu Stanca. Cutremurătoare momente am trăit atunci. Și le-am retrăit la fel acuma, când filmul vieții lui Radu Stanca s-a derulat și am vizionat partea necunoscută mie.
***
Închei încercarea de a prezenta vastul volum adăugând că Ion Negoițescu este cel care a dorit acest roman epistolar, apărut în 1978 la Editura Albatros. El a furnizat scrisorile lui Radu și pe cele scrise de el – pe care le-a primit de la Doti – și, așa cum menționează Ion Vartic, tot Nego a fost cel care a ales ilustrația de pe copertă, o gravură ce reprezintă o stradă din Sibiu, cea unde a locuit el în anii studenției și unde a avut loc, pe 13 iunie 1943, primul cenaclu al Cercului Literar, locul unde s-a născut și cimentat prietenia celor doi intelectuali, prieteni din timpul studenției.
Mulțumiri celor care au reeditat cu dragoste și profesionalism cartea Un roman epistolar, care cuprinde și fragmentele cenzurate și absente din varianta 1978.
_____________________
*) Ediție intergrală, Ed.Polirom 2022
Notă: articol apărut în revista Leviathan
