Jules Verne sau imaginaţia

Dedicat memoriei lui Andrei Niculescu

Aproape uitat în era digitală, abandonat pe un raft al nostalgiei, recitit doar de cei ce văd în textele sale un ecou al propriei lor copilării pierdute, Jules Verne rămâne, înainte de toate, un creator de mituri. Dincolo de clasificările leneşe, dincolo de prejudecăţile pe care le înlătură, cu subtilitate, Michel Butor în remarcabilul eseu pe care i-l consacră în “Repertorii”,Jules Verne este, asemeni lui Balzac, un autor cu ambiţii cosmogonice.

Eliberând imaginaţia, transformând ştiinţa în rezervor de fremătare mitologică, atent la tectonica istoriei, Verne ia în stăpânire domeniul ale cărui linii nu mai au nimic din conturul verosimilităţii plate. Omagiul adus lui Poe şi literaturii sale, prin “ Sfinxul gheţarilor”, este omagiul pe care Verne îl închină văzului vizionar care trece dincolo de graniţele documentabile, spre a convoca visele şi coşmarul, cu egală pasiune.

Romanele lui Verne, citite de generaţii întregi ca ilustrare a unui gen fermecător, dar esenţialmente minor, sunt un vast catalog de sunete şi de voci, un album hipnotic în care este convocată memoria culturală a umanităţii. Relectura , în linia unor Borges sau Nabokov, este calea de acces în acest labirint al uimirii şi al extazului. Textele sale comunică între ele, ca într-un sofisticat sistem de interpretare al lumii. Erudiţia nu este niciodată pedanterie: limpezimea stilului se suprapune peste energia nestăvilită şi insurgentă a imaginaţiei .Mai mult decât ştiinţă- ficţiune, mai mult decât aventură, mai mult decât mister, romanele lui Jules Verne sunt itinerarii iniţiatice . Drumul pe care îl urmează cititorul este trasat , misterios, de mâna demiurgului însuşi. Creatorul de literatură devine, o dată cu Verne, un ziditor de lumi.

Universul

Călătoriile extraordinare ale lui Jules Verne participă la un moment de expansiune al romanului. Romanul capătă îndrăzneala de a fi noua epopeee: poveştile pe care le spune ascund, în rama lor, vechile mituri. Modernitatea vizionară a lui Verne ţine şi de dimensiunea cinematografică a scriiturii sale. Universul pe care îl durează este unul în care elementele se unesc, iar privirea autorului pătrunde acolo unde oamenii nu a au ajuns. Miracolele ştiinţei sunt miracole ale mitului. Căpitanul Nemo sau Robur Cuceritorul sunt numele cu care se confundă această vocaţie romantică a nemăsurii: în apă sau în văzduh, prometeii lui Verne sunt marcaţi de stigmatul damnării. Ei se ascund, pentru că omenirea nu îi poate cuprinde. În cazul lui Nemo, sfârşitul său aduce şi împăcarea finală: insula misterioasă este purgatoriul în care Nemo şi Ayrton regăsesc drumul spre umanitatea părăsită de demult.

Remarcabilă este la Verne expansiunea acestui ochi ce explorează lumea de dincolo de noi. Multe dintre paginile sale pot fi citite ca nişte fragmente ce evocă febrilitatea imagistică a suprarealiştilor. Căci ce altceva decât poeme în proză sunt pasajele în care “Nautilus” se confundă cu elementul lichid sau paginile în care, la Pol, căpitanul Hatteras se lasă absorbit de magma vulcanului, asemeni unui posedat? Cât despre acel centru al pământului pe care îl explorează capodopera sa, el este una cu fremătarea lichidă şi cu fulgerele magnetice ce se ivesc din apă, ca nişte himere .

Căci totul la Verne este vegheat de acest soare al imaginaţiei eliberate. Aventurile lui Jules Verne sunt romane ale educaţiei: Dick Sand devine bărbat în clipa în care, în numele omeniei, înfruntă oceanele şi barbaria sclaviei. Copii căpitanului Grant descoperă, în drumul spre tatăl lor pierdut, materia rară a curajului şi a devoţiunii. Şi poate că nici un alt spaţiu nu întruchipează mai luminos acest potenţial al formării şi al solidarităţii decât Insula misterioasă: dacă Cyrus Smith este omul de ştiinţă ce stăpâneşte tainele, ca un mag, colegii săi sunt umanitatea ce îşi croieşte o nouă patrie, ca o nouă Arcadie. Şi dacă insula misterioasă este utopia lui Verne, “Insula cu elice” este distopia în care se poate citi ceva din pesimismul unui moralist. Viciile contemporane sunt trecute în cheia unei alte călătorii extraordinare.

Jules Verne amestecă, în cuptorul alchimic al textelor sale, firele litteraturii de până la el. Naufragiile din romanele sale trimit la cadrul mitic al robinsonadei. Dezolarea anarhistului Kaw-ger este un ecou al revoltei byroniene. Colţ şi Orfanik locuiesc, amândoi, în goticul castel al Carpaţilor, în vreme ce Mathias Sandorf se reîntoarce, dumasian, spre a-i pedepsi pe cei ce l-au trădat. Drumul spre Lună este un împlinirea visului lui Hans Phaal, personajul din labirintul lui Poe. Literatura lui Jules Verne se hrăneşte, postmodern, din zăcămintele eredităţii sale culturale. Nimic nu este inocent în acest parcurs străjuit de bornele trecutului. Viitorul se iveşte, în textele lui Verne, din materia modelată de încercări şi de sacrificii. Divertismentul ascunde, graţios şi muzical, un adânc al tainelor şi al minunilor

Revenirea către Jules Verne este revenirea la aceste izvoare ale imaginaţiei. Universul lui Verne este saturat de miresme, de taine, de culori şi de presimţiri miraculoase. Contopirea cu el ne apropie de marele vis pe care îl visează literatura: textul se întinde deasupra noastră, asemeni unei hărţi de ne este dat să o descifrăm, una cu foşnetul mării, ca într-o transă ce nu are sfârşit.