Cei ce mor intră în noi asemeni unui desen delicat de nori: făpturile lor se topesc în făptura noastră, iar gesturile vieţilor lor trecute devin, pe măsură ce sfârşitul se instalează în noi, cele în care simţim propria noastră dialectică a nostalgiei.
Cei ce mor intră în noi asemeni unui vânt marin ce izvorăşte din larg, spre a se uni cu coama de spume a toamnei lichide: niciodată cu adevărat singuri, paşii noştri merg alături de paşii lor, în cadenţa dorului ce nu cunoaşte uitarea şi nici consolarea.
Cei ce mor intră în noi asemeni unei dimineţi care aşteaptă să se topească în amurg: cuvintele trecute renasc, preţ de o clipă, în şoaptele noastre, în vreme ce atingerile furate ale viselor sunt patria în care ne adunăm, ca într-un port ce se deschide spre întinderea mării.
Cei ce mor intră în noi asemeni unei dedicaţii ce nu se şterge de pe paginile de gardă ale cărţilor de fum: camerele în care vieţile lor s-au scurs sunt sculptate în ceaţă nocturnă, iar mâinile care s-au atins, cândva, redescoperă, dincolo de prag, tandreţea iubirii.
Cei ce mor intră în noi asemeni unei adieri în care se adună toate anotimpurile pe care ne-a fost dat să le încercăm: sinestezică şi fragilă, dragostea este lor este încărcată de mireasma unui album de fotografii ce îmbătrâneşte în pragul grădinilor de meri, ca un semn al trecerii noastre.
Cei ce mor nu mai cunosc nici teama şi nici angoasa stingerii: ei nu vor mai îmbătrâni, astfel cum plutesc suspendaţi în oceanul amniotic al memoriei, parte din unduirea unui cer ce este una cu marea.
Cei ce mor ni se arată în oglinzile în care ne contemplăm chipurile de doliu: feţele estompate se desenează ca o caligrafie plăpândă, la fel cum de demult copii ce eram căutau limpezimea iubirii în conturul firav al unei ierni încremenite în geamurile de promoroacă.
Şi ce am fi noi, cei care rămânem, fără discreta dragoste a morţilor pe care îi căutăm în harta norilor de noapte, acordând privirii darul de a retrezi amintirile , ca într-o incantaţie a umbrelor? Şi ce am fi noi, cei care aşteptăm, fără răbdarea tandră a morţilor ce ne instruiesc în secreta comuniune a nostalgiei?
Căci doar moartea pe care o contemplăm şi despre care putem scrie, încă în viaţă fiind, ne pregăteşte pentru moartea care ni se va înfăţişa şi nouă, în cele din urmă. Destinul ne va chema unde ne va fi dat să ajungem, iar moartea ne va elibera şi pe noi de povara angoasei şi de anxietatea trecerii, dezvăluind cărarea pe care o vom urma, la rândul nostru.
Iar cea din urmă pagină a romanului nostru stângace şi visător va fi scrisă de mâinile lor: cei morţi, cei de demult, cei din care venim noi înşine, ca un ecou de paşi, ne vor ingădui liniştea şi vor aşterne, pe acest ecran al dimineţilor noastre, cuvintele ce vor fi fost , în fine, curăţite de durerea despărţirii.
Şi o stranie înseninare ne va vesti că suntem dincolo de pragul spre care am tins, cândva: ţărmul mării de toamnă va fi casa în care ne vom aşeza, spre a contempla freamătul pescăruşilor, surâzând melancolic, despovăraţi de dor şi abandonaţi iubirii ce nu se poate stinge, niciodată.
