Note pentru un jurnal al despărţirii ( 187)

Celor ce uită moartea li se înfăţişează ca un accident biologic oarecare, ca o paranteză ce nu poate întrerupe mişcarea de automate a zilelor imterşajabile: ecranele tactile ale telefoanelor sunt singurul cer sintetic pe care ochii lor captivi îl mai cunosc.

Celor ce uită dragostea li se dezvăluie ca o pasiune trecătoare, ca un flirt consumat în pauza dintre orele vieţilor lor: Fericirea de plastic a iubirilor lor perfecte se încadrează în strălucirea impecabilă a fotografiilor pe care le distribuie, cu încăpăţânare narcisistă, ca pe o imagine a vidului ce se umple cu instantanee smulse uitării digitale şi maestromului ei.

Celor ce uită nostalgia li se arată, trecător, ca un ecou al despărţirii pe care urechile lor lor nu îl mai pot simţi: indiferenţi la dor şi la mişcarea sa delicată, ei cunosc doar acest prezent în care se află realitatea curgerii lor spre sfârşitul dincolo de care nu se mai află nimic.

Timpul celor ce uită nu se mai lasă încercat de ostroave, de coturi şi de lagune visătoare: el curge, egal cu sine şi impersonal, către un mâine care nu este decât un azi prelungit etern, ca o dimineaţă ce nu înaintează spre amurg, suspendată în purgatoriul aseptic al nemuririi sterpe.

Şi poate că acest jurnal este încercarea, timidă şi disperată, tandră şi melancolică, de a refuza disciplina uitării: acolo unde durerea nu se stinge, trecutul amintirii convoacă din adânc umbre şi glasuri, spre a ne înconjura cu culorile şi cu miresmele pe care le credeam pierdute.

Iar visele noastre recompun, din bătăi de aripă şi deschideri de iris, chipurile ce nu ne pot părăsi: mâinile separate de moarte se reîntâlnesc dincolo de prag, preţ de o clipă, în vreme ce durerea trecerii se estompează sub atingerea luminii acelui soare ce izbucneşte din noi, ca o flacără a genezei.

Şi astfel cărările celor care uită se îndepărtează tot mai mult de noi : paşii lor nu mai sunt paşii noştri, iar orele lor, cu precizia lor oarbă, lasă loc ceasurilor în care alegem să rătăcim pe un întins ce nu mai are nume, de vreme ce în el se adună tot ceea ce am trăit, împreună, alături de tot ceea ce ne va mai fi dat să mai contemplăm, eliberaţi de angoasa morţii.

Şi ne regăsim, departe de vocile ce nu contenesc să răsune, în acest anotimp şi domeniu de şoapte. Dimineţile pe care le invocăm sunt acompaniate de sunetul clapelor de calculator, iar din ecranul de cristale dormitânde cei morţi se îndreaptă spre mine, spre a mă copleşi cu povara lor de dor.
Şi înaintăm, zi după zi, in această mare ce este una cu norii şi cu paşii noştri înşişi, o mare ce este singurul cer îngăduit nouă, o mare în care plutesc , asemeni unor închipuiri spectrale de adânc, monadele dragostei ce nu poate muri: acesta este anotimpul pe care îl îmbrăţişăm, pănă la capăt, căci doar el ne mai poate dărui unitatea zâmbetelor furate în jocurile copiilor care am fost, de demult, atât de demult.

Şi nu căutăm nici eleganţă de stil şi nici consolare calofilă. Aici, unde ne-a fost dat să ajungem, suntem întâmpinaţi de vântul care alinta, cândva, tulpinile de trandafir ale marilor vacanţe, ca o presimţire a toamnei. Din genunea de melancolie sunetul fericirii se desluşeşte, graţios şi îndurerat, dedicaţie stingheră pe pagina de gardă a cărţilor pe care , adolescentă fiind, le citeai, cu seriozitatea ta melancolică, în tihna casei noastre pierdute.

Şi cercul se închide, acolo unde totul a început, în anii în care cei de demult visau înseninaţi şi neîncercaţi de durere. Mâinile dragostei se ating din nou, în vreme ce amurgul coboară ca o mare de ore peste noi, eliberându-ne de aşteptare şi luminând seara în care ne vom topi, copii risipitori regăsind cărarea pierdută a marelui meaulnes.