Ezitarea (aparentă sau nu) lui Hamlet a fost întoarsă pe toate părțile de critica literară, care mai de care mai creativă, dând astfel efecte auctoriale citirii și recitirii despre care vorbește Matei Călinescu în A citi, a reciti. Interpetările criticii (ca și lectura) au devenit o formă de declinare a gândurilor auctoriale shakspeareane.
Dar dincolo de aceste perspective critico-auctoriale rămân două abordări definitorii, din punctul meu de vedere în ceea ce-l privește pe Hamlet. Prima este perspectiva holistică – o Lume într-un caracter iar a doua este abordarea limitelor manifestării de voință – forma de exprimare a voinței la Hamlet.
Critica s-a preocupat cu asiduitate de sursele de inspirație ale lui Shakspeare în Hamlet, însă foarte puțin au analizat influențele pe care Hamlet (cel de la 1602-1604) le are asupra posterității. O Lume într-un caracter. Nu suntem doar notele de subsol ale gândurilor lui Socrate-Platon, dar suntem și sublimați în ființa lui Hamlet. Schopenhauer, Socrate, Nietzsche, Creștinismul își găsesc locul în gândurile lui Hamlet.
„Ne tintuieste spaima doar vointa (Schopenhauer)
Mai bine-înduri un rau pe care-l stim, (Socrate)
Decât sa-ti lei spre alte rele zborul, Necunoscute.
Astfel, constiinta
Din noi aievea face niste lasi, (Nietzsche)
Si-avântul instinctiv al hotärârii Tânjeste, prins în mrejele gândiri.
lar cele mai marete din avânturi La gându-acestea se abat din cale
Si nu ajung sà se-intrupeze-in faptã! (Crestinismul?)”
Dar Shakspeare nu a creat doar un Caracter ce esențializează parcursul intelectual al contemporaneității ci a creat și un personaj ce diluează problema Voinței în condițiile în care Hamlet este captivul a două probleme. Una este Voința, existența acesteia iar a doua este Forma de exprimare a Voinței, după ce aceasta din urmă a fost totuși însușită.
După Hamlet, doi sunt inhibitorii Voinței. Primul este dat de Gândire – Acela care veșnic gândește iar al doilea de Virtute – Dar nu se potrivește frumusețea/Cu cinstea? Întreabă Ophelia iar Hamlet răspunde – Poate..Nu întotdeauna/Căci frumusețea-ajunge să prefacă/Virtutea în desfrâu-mijlocitoare/Pe când virtutea n-are cum săfacă/Din frumusețe o icoană e ei.
Nu uita! Venirea mea/Vrea să–ți ascută searbăda voință, îi spune Spectrul Părintelui, lui Hamlet.
Ne țintuiește spaima doar voința/Mai bine-înduri un rău pe care-l știm/Decât să–ți iei spre alte rele zborul, îi spune Ophelia lui Hamlet.
Lumea toată/Nu-mi stă în cale! Doar voința mea!/Iar ce mijloace am, se va vedea! recunoaște Laertes. Și o faptă se împarte în trei ramuri: una e să te hotărăști, alta e să îndeplinești și alta e să înfăptuiești, ne spune Primul Gropar. Și tot el ne spune că pe cinstea mea, dacă nu cumva a apucat să putrezească încă din viață..
Acela care veșnic se gândește/Și binele de rău nu-l cumpănește/În patru sferturi mintea și-o împarte;/Înțelepciunea-i doar a parta parte/Iar trei pătrimi sunt doar o mișelie…/De ce mai viețuiesc , cu josnicie/Știind căam o faptă de făcut? ne mărturisește Hamlet.
Conștiința publică a reținut doar A fi sau a nu fi, e întrebarea însă Hamlet continuă Mai demn e oare soarta nemiloasă/S-o lași să te înfrunte, să te-împroaște/Cu cruntele-i săgeți? Sau împotriva/Nemărginitei mări de dușmănie/Să te înalți, voind a-i pune capăt? Să mori, să dormi sau poate să visezi!
Dar după ce Hamlet și-a însușit Voința își pune problema formelor de exprimare a acesteia în condițiile în care unitatea de măsură a Voinței este Conștiința – Te rog să–ți pui pecetea conștiinței/Acum, pe nevinovăția mea, sau în altă parte Să-i prind în cursă regelui conștiința. Sau Nu am dreptate după conștiință,/să-l pedepsesc cu brațul meu, acesta?
În limitele date de Conștiința pe post de cenzor, Hamlet are de ales între
- Voința golită de orice Virtute/Moralitate – Virtutea anevoie se-altoiește /Pe vechea fire-a noastră, strămoșească./Iar firea iese adesea la iveală. Sau Viața-i o gradină/De sterpe bălării înabușită/Tot ce-i de rând și necioplit rodeș
- Voința Proniei Cerești – Când Preaînaltul/V-a dat un chip de ce vă faceți altul? Sau Voi înfrunta augurii/În toate-i voia proniei cereș Or, Și uită rânduielile străbune/ De parcă lumea începe astăzi doar
- Voința Rațiunii și atât – Și viața unui singur om silită-i/Cu armele și platoșa gândirii/Să–și apere ființa
Răspunde Shakspeare pentru Hamlet în ceea ce privește calea de urmat- Deprinderea l-a făcut să nu-i pese de ceea ce face! Ai dreptate, doar o mână care muncește puțin capătă oarecare sfială.
