In Pictura lui Rafael, Scoala din Atena, apar atat Parmenide si Pitagora dar si Heraclit. Desigur, si Ceilalti dar aici ne intereseaza acestia 3.
In stanga, randul din fata avem pe Pitagora, Parmenide si Heraclit (partea stângă, păgână a înțelepciunii). Pitagora si Heraclit stau asezati, primul sprijinind piciorul pe un cub de piatra, in timp ce al doilea, contempla curgerea timpului sprijinindu-si cotul tot pe un cub mai mare de piatra. Intre acestia, in picioare sta Parmenide, care la randul lui isi sprijina piciorul pe un cub de piatra.
Sunt singurii care se sprijina de ceva (de bucati de piatra) astfel incat sa poata sa-si indeplineasca activitatea – Pitagora sprijina piciorul pentru a putea scrie, Parmenide la fel iar Heraclit sprijina cotul pentru a-si sustine starea contemplativa.
Fiecare s-a ’’asezat’’ pe ceva. Dar la fiecare din cei 3, cubul de piatra pe care se sprijină exprimă altceva.
Platon nu l-a avut doar pe Socrate drept indrumator. In Dialogurile de tinerete sunt mentionate pozitiiile ideatice ale lui Heraclit. Apoi la maturitate se ivesc si influentele lui Parmenide dar si ale lui Pitagora.
Heraclit este cel cu curgerea – niciun om nu se scalda in acelasi rau intrucat nici râul dar nici omul nu mai sunt la fel, Parmenide este cel cu fiinta – Câte drumuri se pot gândi spre-a afla adevărul:/Unul, că este Ființa și nici va putea să nu fie;/Ăsta e drumul crezării (și lui îi urmeaz-adevărul);/Celălalt – că nu e Ființa, că trebuie nici sănu fie./Calea aceasta (ți-o spun) cercetată nu poate să fie,/Căci Neființa nu poți s-o cunoști (să încerci e zadarnic)/Nici să vorbești despre ea (din cele 154 de versuri pastrate din Despre natura).
La Heraclit cubul de piatră pe care sprijină cotul și privește contemplativ notând lucruri este ’’curgerea continuăa lumii’’ iar Parmenide sprijină piciorul pe cubul de piatră reprezentat de Ființă (prima încercare de fixare a lumii cea continuu schimbătoare).
Socrate si Platon au continuat procesul de stabilizare (artificiala?) a lumii.
Dialogul Republica al lui Platon-Socrate a fost temei pentru cele mai bizare interpretări (fascismul nu-i departe), dar foarte puține au ținut seama de faptul că Republica este locul gândit de Platon-Socrate ca potrivit în integralitate pentru nașterea și coexistența Dreptății. Platon-Socrate a creat o Lume unde Dreptatea poate supraviețui nestingherită, în mod natural, tot timpul, fără opreliști și întreruperi. Cel mai probabil o stare ideală și pe alocuri iluzorie în condițiile în care Dreptatea este o stare de excepție și nu regula.
Spera Socrate-Platon: ’’însă noi întemeind Cetatea, n-avem in vedere ca un singur grup sä fie, în mod deosebit, fericit, ci ca intreaga cetate sã fie astfel, pe cât este cu putintà de mult. Ne-am gândit cà într-o astfel de cetate am putea cel mai bine afla dreptatea, asa cum in cea intru totul rãu întemeiatã am afla /cel mai bine/ nedreptatea, si cà, uitându-ne la ele, am putea judeca ceca ce cautam de multà vreme. Asadar, plamadim acum, credem noi, cetatea fericità si nu putem sã asezàm deoparte câtiva oameni intr-însa care sà fie fericiti, ci pe ea intreaga trebuie sã o facem ast-fel. Apoi o vom cerceta pe cealaltà, opus acesteia.’’
Republica este o lume inginerește gândită ca potrivită pentru Dreptate întrucât preocuparea lui Platon – Socrate nu a fost despre cum arată Lumea ideală ci despre cum arată Lumea în care Dreptate poate ființa în mod nestingherit. Dreptatea și Nedreptatea au fost preocupările lui Socrate-Platon și nu Cetatea ideală, iar de aceea artificialitatea sau naturalețea lui Socrate-Platon ar trebui să se raporteze la modul cum acesta a definit Dreptatea si Nedreptatea iar nu după cum arată Lumea în care a așezat Dreptatea.
Imperiul Roman a creat Dreptul roman pe post de Cetate ideală unde Dreptatea (Jus est ars boni et aqui, Digestele lui Iustinian) își poate găsi locul de propășire nestingherită. Și creația Grecilor (Republica) dar și cea a Romanilor (Dreptul ingineresc) sunt începuturile Utopiei ce ne-a cârmuit lumea de atunci și până acum.
Poate ca asa este, gandirea occidentala nu a reusit, vorba lui Withehead sa depaseasca stadiul de nota de subsol la gandirea lui Platon, facand din gandirea sofistilor combatuti de Platon-Socrate sisteme de gandire – Callicles – Nietzsche, Ademaintos – Rousseau, până să ajungă să înțeleagă pe deplin sistemul de gândire al lui Platon-Socrate.
Dar mai mult decat atat, prima iesire de pe ’’harta’’ au avut-o Platon si Socrate (poate si Parmenide), intrucat au distras atentia Gandirii de la ceea ce spunea Heraclit îndreptand-o spre ceea ce spunea Parmenide, din dorința nu neapărat de a crea o Lumea Ideală și Perfectă ci mai curând pentru a stăpâni curgerea, haosul, starea de permanentă schimbare.
Si astfel se iveste intrebarea – daca Heraclit avea dreptate iar incercarea initiata de Parmenide si dusa la apogeu de Socrate – Platon de stabilizare, de dogmatizare, de incapsulare a ’’haosului’’, a ’’ starii perpetue de curgere’’ constituie Utopia ce a creat ’’felul nostru de viata european’’, vorba Comisiei Europene?
Noi stim ca Utopia s-a nascut ba cu Revolutia franceza, ba cu Thomas Morus, ba cu J.J. Rousseau (contractul social), etc. Poate ca acestea sunt Utopiile de natura politica. Insa cu multa vreme inainte se mai nascuse (dupa toate aparentele) o Utopie, cea creata de Parmenide – Socrate – Platon, cea care are la baza stabilizarea starii perpetue de curgere gandite de Heraclit, si imposibil de stabilizat pe cale naturala, altfel decat prin crearea unei Utopii – Lumea Ideilor, a Fiintei cea neschimbatoare, accesibila doar pe calea Gandirii.
Crestinismul contribuie din plin la categorisirea naturii acestei miscari ideatice de stabilizare a lumii cea schimbătoare prin faptul ca ne arata ca la Dumnezeu (Fiinta cu adevarat neschimbatoare) nu se ajunge doar pe calea Gandirii ci iti mai trebuie ceva pentru a te invecina cu dumnezeirea. Moral si Etic, Crestinismul se apropie (a fost semnificativ influentata de neoplatonism) de conceptia stabilizatoare a Gandirii lui Platon (Binele si Raul nu se schimba dupa cum trec anii si vremurile), insa Ideatic (cat se poate aplica acest concept Crestinismului), Fiinta lui Dumnezeu si modul in care Omul are acces catre Aceasta ne duc cu ’’gandul’’ spre conceptia lui Heraclit, unde totul este curgator si unde Timpul devine Vesnicie.
Născuți fiind în cadrul unei Utopii (declinată în decursul timpului în diverse forme și modalități), am dobândit și reflexul multiplicării Utopiilor, complicării acestora (creând Distopiile eventual), fugind în orice caz de starea naturală (Dumnezeu știe cum arată aceasta). De aici și ușurința cu care primim și acceptăm stările virtuale de existență, de ființare imagistic-cotidiană. Vocația noastră este Utopia și nu altceva pentru că structura noastrăintimă (până ce descoperim ce-i mai intim decât intimitatea noastră proprie, vorba lui Augustin) este una de natura utopică.
Alta data de ce Crestinismul se ’’leaga’’ mai bine de Heraclit decat de ’’Parmenide-Socrate-Platon’’. Sau despre felul în care Creștinismul a încercat (sau nu?) să stabilizeze curgerea lui Heraclit.
