Nu am căutat, în acest jurnal al regăsirilor fugare şi al îmbrăţişărilor furate, efectul calp al calofiliei stridente: respiraţia inimilor noastre ne-a dictat, ca într-o transă, curgerea de fraze şi cadenţa de tăceri, trasând drumul pe care paşii noştri s-au îndeptat, în anotimpul de doliu ce a urmat morţii tale.
Nu am căutat, în acest jurnal al lacrimilor şi al surâsurilor discrete, efectul de stil al eleganţei fade: ce mai poate însemna frumuseţea stearpă a înşirurilor de metafore în clipa în care tot ceea ce îţi mai rămâne este sentimentul de cenuşă al dimineţilor pustiite, ca un port ce priveşte spre marea copleşită de iarnă, mută sub cupola de plumb a solitudinii.
Nu am căutat, în acest jurnal al iubirii şi al introspecţiei, graţia facilă a întorsăturii melodramatice: pe coperta cărţii noastre se află pecetea durerii care nu trece şi care se înscrie în destin ca o piatră tombală, cu ale sale litere gravate în fumul nopţilor noastre.
Şi de aceea ni se întâmplă să privim in urmă la acest itinerariu de zile, de luni şi de ani ca la un drum pe care ne-a fost dat să îl parcurgem: nostalgia fericirii ne însoţeşte pe cărarea străjuită de umbre, iar paşii noştri curg la unison, de o parte şi de alta a liniei morţii.
Tot mai departe de certitudinea de pământ şi de lumină a zilei, ne confundăm cu stingerea, cu crepusculul, cu noaptea, cu duhurile şi cu trecutul ce curge ca o elegie stângace, asemeni unui cer ce-şi coboară norii peste noi, în dicţiunea unei ploi de septembrie.
Şi nu mai putem zări, în oglinda contemplărilor noastre, decât un singur chip îngemănat: copilul se topeşte în mamă, ca în placenta unui vis, în vreme ce mâinile noastre se întind spre largul unei nopţi ce ne este casă, de acum înainte.
Şi nimic altceva nu mai contează în curgerea acestei vieţi ce se duce mai departe, cu inerţia unui fluviu convocat de vecinătatea îndepărtată a mării: cuvintele au, în fine, puritatea de cleştar a unui desen pe cerul de iarnă, iar invocaţiile celor ce nu mai sunt ne evocă claritatea melancolică a destinului nostru.
Şi revenim, mereu şi mereu, la moartea ce ni s-a înscris în trupuri, ca o literă ce arde şi nu se poate stinge, căci noi nu cunoaştem nici falsa consolare a uitării şi nici comfortul aseptic al speranţei de ecran tactil. Dragostea se zbate în piepturi şi desenează firmamentul tremurător în care intrevedem un alt cer, cel de dinaintea căderii. Dezolarea se îndepărtează de noi şi ştim că exilul se va sfârşi, în cele din urmă, atunci când reunirea ne va dărui seninătatea eliberată de angoasa absurdului.
Şi am învăţat să trăim, în acest timp care a urmat morţii tale, împreună cu moartea însăşi: cartea pe care o scriem, cu mâini tremurânde, este o chemare a ei, spre a deschide poarta în faţa căreia mă aflu, ca în faţa unui zid de cetate ce se refuză privirii mele.
Şi în cele din urmă poarta se va da în lături, ca o vastă cortină de pe scena teatrelor unde am visat, împreună. Un val ne va cuprinde, ca o îmbrăţişare de larg, iar curgerea de minutar a vieţii se va opri, acoperită de şoaptele umbrelor.
Nu teroarea şi frica o vom încerca, ci vecinătatea mării întinse până dincolo de marginile firii: nu valuri vom înfrunta, ci undele în care ne vom cufunda, ca într-o amforă saturată de amurg. Trecerea ne va fi cel din urmă prag – păşind pe dalele viselor, vom trezi ecoul celor de demult, devenind noi înşine doar murmur şi atingeri fugare, pe vastele culoare ale memoriei îndrăgostite.
