Cititorii paginilor noastre sunt cei care nu mai sunt: de dincolo de graniţa morţii mâinile lor ating coperţile de fum ale cărţii in care se adună zile şi ani, ca într-o succesiune de anotimpuri colorate de melancolie.
Cititorii paginilor noastre sunt cei care nu mai sunt: privirea lor se îndreaptă, asemeni privirii noastre, spre capătul de lume unde nostalgia devine culme de val, iar cerul se încarcă de arcuirile dragostei, ca de o povară de dor.
Şi poate că de aceea doar în vecinătatea viselor în care atingerea celor morţi se face simţită, ca o maree de parfum, se ivesc frazele romanului nostru stâgace şi tandru: doar aici, departe de un vuietul orb al zilei, ne putem reculege şi abandona transei de reverie, spre a căuta zăcămintele de iubire pe care despărţirea nu le poate seca, niciodată.
Şi textul acesta, cel în care ne refugiem, ca într-un mormânt ce creşte o dată cu fiecare dimineaţă a îndepărtării şi melancoliei, cel care în care ne adăpostim, ca într-un promontoriu atins de limba de valuri, ne este testamentul pe care doar cei morţi îl pot citi, căci literele sale sunt luminate de soarele ce este el însuşi trecere şi trecut, asemeni unui amurg ce nu mai cunoaşte capăt.
Şi nu este acest text un text al dimineţii aspre, invadate de lumina astrului nerăbdător şi neiertător : singur crepusculul şi discreţia îl cuprind, ca pe o elegie modestă, iar tihna amiezelor de toamnă este timpul în care el se cufundă, ca într-un ocean saturat de cuvinte timide şi delicate, treptat şi inexorabil.
Şi mâinile care scriu se întind spre hotarul dincolo de care nu se mai afla decât patria tremurătoare a amintirii: sinestezia dureroasă a dorului reînvie clipele în care un alt soare se întindea deasupra unei lumi ce nu credea că va cunoaşte dezolarea şi moartea, închisă în acel sipet pe care îl modelaseră morţii noştri, cu migala unor orfevri, în penumbra camerelor lor , privind spre ferestrele ce dezvăluiau nervura de crengi şi de raze a merilor înfloriţi.
O respiraţie este acest text, o respiraţie ce primeşte în fluxul ei mediumnic vocile celor care nu mai sunt : risipite în aerul viselor noastre, glasurile lor au acum vibraţia de murmur a şoaptelor ce ajung spre trezie ca o tandră mângiere, închipuind, din fragmente de conversaţii şi de tăcere, un cer al împăcării cu stingerea.
Şi vom trăi împreună, dincolo de moarte şi împotriva ei, înconjuraţi de umbre, de foşnete şi de culorile palide ale amintirilor ce ne învăluie, ca o ploaie de primăvară. Şi vom trăi, dincolo de moarte şi împotriva ei, uniţi în această fiinţă a cărei inimă bate în ritmul frazelor noastre: o inimă ce nu mai caută nerăbdarea şi necunoscutul, ci se lasă în voia unduirii de taine şi de miresme a dorului, suspendată în acest domeniu al şoaptei, ca pe malul unei mări de septembrie.
Şi vom trăi, dincolo de moarte şi împotriva ei, un singur anotimp, acela al regăsirii: alături de cei morţi şi una cu ei, vom deschide larg ochii de vis spre norii în care desluşim împreună silueta elevei de demult, aplecată peste paginile ei, lunecând, simbolist, în rama unui vis, ca într-un pastel graţios.
