Despre deținerea adevărului și alte operațiuni comerciale

Un corolar apetisant al deținerii adevărului este dreptul de a determina hotarele acestui adevăr și de a-i localiza pe ceilalți în afara sau în interiorul acestor hotare.

Damnarea este localizarea (celorlalți) în afara hotarelor adevărului, în dimensiunea neantului, a răului, a Nu-ului. Iar de cunoașterea răului Dumnezeu voia să ne ferească de la bun început. Nu este de mirare că sensibilul gânditor rus Piotr Ceaadaev constată că afirmația lui Dumnezeu din Facere: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele și răul”, este o „ironie teribilă”. Dumnezeu nu cunoaște răul.

Nu doar că nu ne este îngăduit să avem acces nici noi la această cunoaștere a răului, dar ea nici nu este posibilă în sfera iubirii în care suntem chemați să trăim în Hristos. În cel mai profund sens biblic al cunoașterii ca experiere sau trăire a unei realități, iubirea cunoaște doar viața, doar binele. Când Hristos a cunoscut moartea pentru noi și „a gustat moartea pentru fiecare om” (Evr 2:9), această cunoaștere – ca orice cunoaștere autentică – nu a rămas împotmolită în acel stadiu, moartea nu a avut cel din urmă cuvânt, ci invers: Cuvântul a făcut din moarte cel din urmă vrăjmaș.

Să cunoști cine nu se mântuiește înseamnă că te unești tu, cunoscătorul mântuit, cu obiectul cunoașterii tale, păcătosul pierdut. O astfel de legătură te ține și pe tine cu un picior sufletesc în moartea veșnică a celuilalt, a cărei constatare ți-ai arogat-o ca drept „hristic”. Iar dacă orizontul nu rămâne deschis – ca posibilitate, nu ca certitudine – pentru mântuirea oricui și chiar a tuturor, atunci speranța nu mai are nici conținut și nici relevanță, și credința devine o certitudine pur epistemică, mărginitoare prin natura ei. O operațiune logico-științifică. O asemenea cunoaștere devine inevitabil totalitară, va încerca mereu să-și cuprindă limitativ obiectul. Să-l „dețină”. Sunt limitative, deci incompatibile cu Dumnezeu-Iubire, toate variațiunile certitudinii care desființează opțiunea individuală a omului privind mântuirea sa: predestinarea, apocatastaza, filetismul. 

Când Hristos ni Se dăruiește și ne invită să ne unim cu El sau – mai poetic, dar impropriu spus – să-L avem cu totul, această unire, chiar deplină să fie, nu poate fi descrisă în termenii deținerii. Pretenția la deținerea adevărului îi smintește pe relativiștii neangajați religios, tot așa cum afirmația că nu îl deținem îi vexează pe fanaticii religioși. Ambele fenomene trădează gândirea mercantilă a acestei lumi, în care deținerea se reglementează în contracte prin rostul lor limitative (este grăitor că acestea „se încheie”), iar șansele nelimitate sunt rezervate doar limbajului publicitar. O asemenea gândire, ai cărei germeni pot pătrunde și în creștin, nu înțelege că Adevărul – Hristos – nu este obiectul specificat al unui transfer reglementat fie și prin Scriptură și Tradiție, ci Se dăruiește pe Sine ca ființă de necuprins. Acest act al dăruirii Sale deschide, nu închide poarta mântuirii. 

Adevărul și dragostea nu operează în dimensiunea a avea, ci țin de a fi, tensiunea dintre cele două fiind descrisă și de Gabriel Marcel. Adevărul nu se deține, Adevărul este, iar noi putem fi în el și acesta în noi. În momentul în care transformăm adevărul într-un obiect pe care îl putem deține sau nu, ne rupem de el, pentru că legătură mântuitoare cu adevărul poate fi doar una care ne transfigurează în ființe veșnice iubitoare. 

Ce facem atunci cu dispoziția oarecum firesc absolutistă a omului atins de harul copleșitor? O canalizăm elegant, reținând îndemnul lui Reinhold Bernhardt că pretenția creștinului la absoluitate își găsește locul adevărat nu în dialog, ci în laudele aduse lui Dumnezeu, în doxologie. Însă aceasta nu trebuie confundată cu limbajul factual al intelectului la care apelăm pentru a descrie sau explica realitatea așa cum este. Superlativul închinării „nu este proza rece a rațiunii, ci poezia pasională a inimii”, spune teologul elvețian.

Așadar nu este neapărat un abandon relativist al adevărului să spunem că nu deținem Adevărul. Până când unirea cu Hristos-Adevărul și preschimbarea noastră în făptură hristică nu este desăvârșită și nu am atins nivelul sfințeniei, suntem vulnerabili în fața păcatului, mai ales în fața mândriei, singurul păcat care se hrănește chiar și din virtuți. În literatura patristică observăm că sufletul, cu cât este mai desăvârșit, cu atât este mai puțin înclinat să evalueze nefavorabil gradul de desăvârșire al celuilalt.

Când condamnăm păcatul celuilalt într-un fel care insinuează că acel om va pieri cu siguranță, noi nu judecăm doar păcatul lui, cum ne place să spunem, ci judecăm persoana celuilalt, pentru că negăm posibilitatea ca acesta să se unească liber cu binele măcar în al unsprezecelea ceas. Convingerea că iadul nu va fi gol, adică unii vor fi nemântuiți, mă scutește de jertfa sufletească de a-i iubi pe toți, mai ales pe cel care nu gândește și nu crede ca mine. Dar iubirea nu poate accepta iadul. Certitudinea unui iad populat o poate avea doar un suflet nedesăvârșit în iubire. Desigur, certitudinea unuia nepopulat o are sufletul iresponsabil. 

Încredințarea privind pierzania unuia sau altuia nu vatămă doar sufletul aceluia care și-a atribuit abuziv dreptul de a declara separarea caprelor și oilor gata săvârșită încă din veacul acesta. Ea are implicații profunde chiar asupra modului în care Îl percepem și Îl transmitem pe Dumnezeu. O astfel de certitudine poate fi validă doar dacă iadul este conceput ca un loc concret pregătit de Dumnezeu pentru om – de acel Dumnezeu care, Iubire fiind, „toate le nădăjduiește”, inclusiv că poate că nu este necesară amenajarea unui loc al damnării veșnice!

Or iadul este starea ontologică a omului liber care alege singur să devină întru neființă (ideea iadului ca stare de auto-condamnare la chin lăuntric prin respingerea iubirii divine este dezvoltată elocvent de Dr. Alexandre Kalomiros în eseul intitulat Râul de foc, dar și de Sf. Isaac Sirul, Dumitru Stăniloae sau Paul Evdokimov). Iadul este retragerea solipsistă a omului în propria neputință de a iubi, rezumă Dostoievski în Frații Karamazov. O realitate cu atât mai dramatică cu cât posibilitatea – nu certitudinea! – iadului este tocmai o dovadă a libertății acordate omului de către Dumnezeu-Iubire care respectă opțiunea făpturii Sale. Că omul își va fi propriul său arbitru, reiese și din cuvintele lui Hristos: 

„Dacă aude cineva cuvintele Mele și nu le păzește, nu Eu îl judec; căci n-am venit ca să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea. Cine Mă nesocotește pe Mine și nu primește cuvintele Mele are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-am spus, acela îl va judeca în ziua cea de apoi” (In 12:47-48). 

Judecata de pe urmă va fi autojudecata la care voi sta în fața lui Dumnezeu exact cum sunt sau, mai precis, cine sunt. Identitatea mea va fi judecata mea, cugetele care au amprentat sufletul meu, citim la Sf. Pavel și la Sf. Ioan Gură de Aur, vor fi judecata mea, rostită de ceea ce am ajuns să fiu prin (ne)primirea, prin (ne)mâncarea cuvintelor lui Hristos care „sunt duh și sunt viață” (In 6:63). Refuzând cuvintele Lui, refuzăm duhul – substanța noastră constitutivă – și viața.

Orice judecare a celuilalt, presupunerile condamnatoare, acuzațiile aduse chiar și în gând sau, cu metafora pătrunzătoare a lui Miguel Ángel Asturias, încolăcirea „ca o reptilă lașă… în îndoială” față de celălalt, echivalează cu a mânca din iad, cu a ne împărtăși cu iadul. Dacă dragostea este o pregustare a raiului, atunci ura, persistența în neiubirea celuilalt și justificarea acestei persistențe – chipurile, în numele fidelității față de adevăr! – sunt pregustarea iadului. Oricâtă falsă satisfacție ar aduce, ura este chinuitoare în primul rând pentru cel care urăște. Ridicarea din această stare nimicitoare este posibilă prin refuzul de a gândi și rosti sentința capitală împotriva celuilalt și implică auto-jupuirea de viu a egoului și omului vechi, luarea crucii, a jugului bun care devine povară ușoară.

Nici măcar „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (In 5:22).

Ne implicăm într-un joc periculos al mândriei când ne asumăm această prerogativă a Fiului, insinuând că ne-am desăvârșit în El până la identificare și am dobândit dreptul de a judeca. Dacă suntem tentați s-o facem, să ne amintim totuși de lămurirea adusă de Sf. Pavel: 

„Cine este Cel ce osândește? Hristos, Cel ce a murit, și mai ales Cel ce a înviat, Care și este de-a dreapta lui Dumnezeu, Care mijlocește pentru noi!” (Rm 8:34). 

Făptură hristică ce ne-am făcut, putem judeca doar dacă mijlocim și noi – smerindu-ne până la moartea pe cruce – pentru cel pe care îl osândim. O descriere mai practică a acestei asemănări a creștinului cu Hristos ne-o dă Sf. Sofronie Saharov în Nașterea întru Împărăția cea neclătită:

„În ce anume se exprimă asemănarea? Mai ales în faptul că el va purta asupra sa greutățile fraților săi, adică pe sine se va socoti vinovat de răul care are loc și, crescând treptat în această conștiință, va primi toată moartea de bunăvoie, fără măcar a se uita de unde vine ea și de ce fel este.”

Așadar, ne este îngăduit să lăsăm judecata Aceluia Căruia i-a fost dată de Tatăl. Iar noi să ne punem „nădejdea în Dumnezeul cel viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor”, îi scrie Sf. Pavel lui Timotei, adăugând: „mai ales al credincioșilor”. O gradație incomprehensibilă pentru gândirea legalistă, dar minunată pentru cea a dragostei.

Un comentariu

  1. Interpr. idealist-romantica a lui Ceaadaev e totusi discutabila. Pt. exegezele patristice ale temei ´pomului cunostintei binelui si raului´, v. doar Quest. ad Thallas. a lui Maxim Marturisitorul, cu un evantai de interpretari, aparent contrare, deconcertante, perspective multiple, un fel de ´moduri´ hermeneutice, etc ( iar Maxim repeta tot timpul ca nu le poate transmite prin scris pe cele mai imp. ! ). Dar nu reiese o asemenea interpr. destul de patetica si banala, in fond, a unei ´ironii´ divine care sa explice, sa scuze cumva aceste pasaje abrupte, obscure si oarecum smintitoare, pt. ´neinitiati´. Cunoasterea raului, explica si Platon undeva prin gura lui Socrate ( prin ´Republica´ ) nu inseamna, de buna seama, o cunoastere prin experimentare, ci o precunoastere, prin bine ( orice stiinta e stiinta contrariilor, spune si Aristotel, privatiunea, incognoscibila in sine, fiind cognoscibila prin ´forma´, la fel si la Plotin , etc. ), sens in care cunoasterea raului inseamna desfiintarea acestuia ca rau, reducerea la propria ne-fiinta si negatie ( ´moartea mortii´ si negatia negatiei) asa cum lumina desfiinteaza umbra ( si exista niste pasaje f. elocvente despre rau ca lipsa ontologica, la Dionisie Areop. ). Deci exista o cunoastere autentica ´a binelui si raului´ reale sau cunoasterea binelui ( si a raului prin bine), Pomul Vietii ( ascuns de acela al cunostintei) de aceea Dzeu il avertizeaza pe Adam, nu ignora posibilitatea pacatului, etc. A cunoaste raul nu inseamna a-l patimi, dimpotriva, a-l invinge, daca raul e confuzie, cunoasterea e contrariul lui, antidotul ( si de aceea ´ne elibereaza´ ) : in gandirea celor mai profunzi sau metafizici ( ´gnostici´) dintre Parinti cunoasterea e in varful virtutilor, ´iubirea´ fiind adeseori un sinonim pt. cunoasterea unitiva, ´mistica´., nicidecum pt. afect si sentiment ( cum se intampla la teologii de tendinte mai voluntariste, predominante in Catolicism ). Aceasta asa-zisa ´inocenta´ divina agnostic-quietista ( sau pur si simplu romantica ) e cu totul straina de traditia si gandirea patristica, mult mai apropiata de aceea clasica decat vor sau pot sa accepte teologii moderni. Pomul cunostintei binelui si raului, dupa exegezele unanime, semnifica, cel putin in sensul mai propriu si mai direct, pedagogic, cunoasterea aparenta sau a aparentelor, falsa cunoastere ( cel mai mare rau, si dupa Socrate, ´intunericul acestui veac´ ), ignoranta care se ignora, nu opinia pur si simplu, ci opinia ce se crede stiinta. ´Binele´ si ´raul´ sunt aici binele si raul aparente, adica placerea si durerea ( ´legate de acelasi cap´, spune Socrate in Phaidon ). Sf. Maxim insista pe pagini intregi asupra acestui sens. Or, ceea ce observam in teologiile ´moderniste´, influentate de existentialism, este o identificare univoca a cunostintei binelui si raului cu ´cunoasterea´, cum se intampla, cel mai notoriu, la Sestov ( caare identifica inteligenta cu sarpele ! , ceva ce i-ar fi ingrozit pe primii crestini ), care era nietzscheean si irationalist, un teolog ´nihilist´al carui program era deconstructioa logicii formale, adica a logosului. Pornirea postmodernistilor, instinctiva ai zice, impotriva principilui identitatii, e foarte evidenta si in ´heterotopia´ meonica a lui Levinas ( care era un discipol al lui Sestov ). Chiar in termenii lui Florovski, acestea sunt ´pseudomorfoze´ ale traditiei crestine. Daca inovatoare, fertile, alta discutie, ideea e a nu le pune pe seama altora, a le asuma si semna in noutatea lor revolutionara …

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *