M-aș fi putut îndrăgosti, de asta mi-a fost
cel mai frică.
Am o poză cu tine zâmbind, tricoul tău
e noua mea inimă. Am împărțit
mâncarea și apa,
ne-am scufundat gleznele în nisip.
Vocea mea a colorat un colț al terasei,
ecoul nu m-a rănit și nu m-a durut
și luna s-a destrămat la fel ca-n orice-ntuneric.
Am stat la numai câțiva centimetri unul de celălalt –
tristețea mea a mișcat aerul.
Ai vrut să scriu despre asta, credeai că
pot scrie în orice moment.
Cum să îți spun că mă simt ca și când
îmi lipsesc organe vitale?
Când trăiesc, literele își pierd orice însemnătate.
Când trăiesc, adevărată este doar teama.
Teama că voi uita. Că, fără tine, nu mai sunt vie.
Că vei descoperi lucruri pe care nu le-nțelegi:
cu fiecare somn te aduc mai aproape,
cu fiecare spasm, numele tău ia proporții.
Doar eu descresc de la o oră la alta,
doar eu mă las pradă acestei raze de soare,
precum un fluture de noapte vrăjit
de flacăra ce-l va înghiți.
