Thomas Mann: RĂZBOIUL ȘI VIITORUL

RĂZBOIUL ȘI VIITORUL

Discurs
susținut de  Thomas Mann 

Traducere realizată de Annamária Amik

Următorul material este textul unui discurs rostit de Thomas Mann, consultant în literatura germanică în cadrul Bibliotecii Congresului, în Auditoriul Coolidge din Biblioteca Congresului, în seara zilei de 13 octombrie 1943.

DOAMNELOR ȘI DOMNILOR: 

În ziua de azi, nu este o împrejurare ușoară, ci una destul de apăsătoare să stai pe o platformă în spatele pupitrului vorbitorului, sub privirile unui auditoriu care te scrutează cu interes și așteptare. Spun „azi”, însă această situație – firească poate pentru omul de acțiune și al persuasiunii în masă, pentru politician și omul de partid – a fost, de fapt, întotdeauna stranie și nepotrivită pentru artist, pentru poet, pentru muzicianul ideilor și cuvintelor, care nu se simte niciodată în largul lui în această ipostază, deoarece, într-o anumită măsură, nu-și mai este fidel propriei firi. Pentru el, ciudățenia și stânjeneala rezidă în însuși caracterul acestei îndatoriri, în a vorbi, în a se angaja personal, în a conferenția, în a afirma convingeri și a apăra opinii. Căci artistul, poetul, este cel care absoarbe toate mișcările și tendințele intelectuale, toate curentele și conținuturile spirituale ale vremurilor și le permite să acționeze asupra sa; el este afectat de toate, pe toate le asimilează mental, le dă formă și astfel conferă vizualitate întregului tablou cultural al vremurilor sale, atât pentru lumea sa contemporană, cât și pentru posteritate. El nu predică și nici nu face propagandă; el îmbracă lucrurile într-o realitate plastică, nefiind indiferent față de nimic, totodată nefiind angajat în nicio altă cauză în afară de aceea a libertății, a obiectivității ironice. Nu vorbește el însuși; îi lasă pe alții să vorbească și, chiar și atunci când nu este dramaturg, condițiile sale sunt cele ale dramei, ale lui Shakespeare, în care cel care se întâmplă să vorbească are întotdeauna dreptate. Să vorbească pe propria răspundere îi este străin, împovărător și îngrijorător. El este, în mod necesar, o fire dialectică și cunoaște adevărul cuvintelor lui Goethe: „Sobald man spricht, beginnt man schon zu irren” – de îndată ce omul începe să vorbească, apare eroarea. El este de acord cu Turgheniev, care spunea: „Când descriu un bărbat și spun că are nasul ascuțit, bărbia lungă și părul alb, sau obrajii roșii, sau dinții lungi, sau că e sașiu, sau că ochii lui au o anumită culoare și o anumită expresie, această descriere nu poate fi contrazisă. Este o realitate senină, împotriva căreia nu este nimic de spus. Dar când apăr o opinie, imediat se poate formula una care o contrazice. Opinia poate fi oricând atacată; poate fi susținut și contrariul ei, și nu numai că trebuie să țin cont de faptul că voi întâmpina o contradicție externă față de poziția mea unilaterală, dar port contrazicerea chiar în mine însumi, în interior, și, negând-o atunci când îmi asum un anumit punct de vedere, renunț la libertatea mea.” 

Este adevărat. Totuși,

există momente, condiții istorice, în care ar fi dovadă de slăbiciune, egoism și total inoportun să insiști asupra libertății de a păstra o atitudine critică și să te ferești de o mărturisire de credință. Mă refer la acele momente și la acele condiții istorice în care însăși Libertatea, cea prin care ființează și libertatea artistului, este pusă în pericol. Este o atitudine reacționară, lipsită de scrupule și sinucigașă, iar intelectualul își subminează propria existență dacă, apelând la nevoia sa de libertate, face jocul dușmanilor și asasinilor libertății. Acești inamici nu pot fi decât foarte mulțumiți dacă mintea consideră demnă de ea însăși doar atitudinea ironică, dacă disprețuiește distincția între bine și rău, și consideră „burgheză” preocuparea pentru idei precum libertatea, adevărul, dreptatea.

În anumite condiții, este de datoria intelectualului să renunțe la libertatea sa – de dragul libertății. Este datoria sa să găsească curajul pentru a afirma idei în fața cărora snobul intelectual consideră că poate ridica din umeri. Mi s-a întâmplat în America, atunci când am vorbit despre democrație și despre credința mea în aceasta, ca un jurnalist cu pretenții de intelectual, dornic să-și facă un nume prin critică, să spună că am exprimat „idei ale clasei de mijloc”. Exprima un concept fals și reacționar al banalului, o concepție greșită cu care deja mă familiarizasem prea bine Europa. Îmi vine în minte Parisul, pe vremea când discutam, cu membri ai „burgheziei” deja puternic infectați de fascism, despre Briand și despre lupta sa liberal-europeană pentru menținerea păcii. „Dar, prietene drag”, îmi spuneau, „Que voulez-vous avec votre Briand? Este cea mai jalnică banalitate, d’une trivialite insupportable”. Ceea ce jurnalistul snob eticheta drept „idei ale clasei de mijloc” nu este de fapt nimic altceva decât tradiția liberală. Aceasta este un complex al ideilor de libertate și progres, umanitarism și civilizație – pe scurt, revendicarea rațiunii de a domina dinamica naturii, a instinctului, a sângelui, a subconștientului și spontaneitatea primitivă a vieții. Acum, nu este deloc firesc ca artistul, sau orice om aflat într-o oarecare relație cu dimensiunea creativului, să vorbească întruna despre rațiune, ca un dobitoc savant. El știe prea bine cât de importante sunt puterile subraționale și supraraționale ale instinctului și viselor în planul vieții; și nu este deloc înclinat să supraevalueze intelectul ca ghid și modelator al vieții. Este departe de a fi potrivnic instinctului. El înțelege că reculul față de raționalismul secolelor XVIII și XIX a fost justificat din punct de vedere istoric și intelectual, că acesta a fost inevitabil și necesar, dar și grosolan și nechibzuit; și dacă cineva ar fi avut imaginația să prevadă cum vor arăta iraționalul, dinamismul tenebrelor, glorificarea instinctului, venerarea sângelui și a impulsului, „voința de putere” și „elanul vital” și „mitul ca strigăt de luptă” și justificarea violenței – cum vor arăta toate aceste idei atunci când sunt transpuse din sfera intelectuală, unde erau foarte interesante și fascinante, în sfera realității, a politicii – dacă cineva ar fi avut suficientă imaginație pentru a prevedea acest lucru, s-ar fi evaporat rapid dorința de a sta pe această parte a vasului, unde se găsesc oricum toți și toate, până la ultimul mâzgălitor meschin și demagog de berărie. Este un spectacol teribil atunci când iraționalismul devine popular. Se simte că dezastrul plutește în aer, un dezastru pe care supraevaluarea unilaterală a rațiunii nu l-ar produce niciodată. Supraaprecierea rațiunii poate fi comică în pedanteria ei optimistă și poate părea ridicolă în fața forțelor mai profunde ale vieții. Însă ea nu stârnește o catastrofă. Aceasta este provocată doar de întronarea anti-rațiunii. În perioada în care fascismul a preluat controlul politic în Germania și Italia, când naționalismul a devenit focarul și expresia universală a tuturor acestor tendințe, mi-am dat seama că nimic altceva decât războiul și distrugerea generalizată vor fi deznodământul orgiei iraționalului, și asta în scurt timp. Ceea ce părea necesar era reamintirea altor valori, a ideii de democrație, de umanitate, de pace, de libertate și demnitate umană. Anume această parte a naturii umane era cea care avea nevoie de ajutorul nostru. Nu există nici cea mai mică primejdie ca rațiunea să se impună vreodată absolut, că ar putea exista cândva prea multă rațiune pe pământ. Nu este niciun pericol ca oamenii să devină într-o zi îngeri lipsiți de emoții, ceea ce, cu siguranță, ar fi foarte plictisitor. Dar să devină fiare – ceea ce, la drept vorbind, ar fi un pic prea interesant –, asta, așa cum am văzut, se poate întâmpla foarte lesne. Această tendință este mult mai puternică în om decât cea angelică, lipsită de vlagă; iar pentru ca pornirile bestiale să se înstăpânească triumfător, nu este nevoie decât de descătușarea înclinațiilor malefice, prin glorificarea generalizată a instinctelor, aceste porniri fiind mereu gata să-și însușească o astfel de slavă. Este lesnicios și un act de auto-răsfăț să te arunci de partea firii împotriva minții, adică de partea care, în orice caz, este întotdeauna cea mai puternică. Simpla generozitate și un oarecare simț al responsabilității umane ar trebui să ne determine să ocrotim și să hrănim plăpânda flacără a minții și a rațiunii de pe pământ, pentru ca ea să strălucească și să ne încălzească un pic mai bine. 

Libertatea și dreptatea au încetat de mult să mai fie banale; ele sunt vitale; și a le considera plictisitoare înseamnă pur și simplu o acceptare a fraudei pseudo-revoluționare fasciste conform căreia violența și înșelăciunea în masă au ultimul cuvânt, că acestea sunt la ordinea zilei. Discernământul știe că lucrul cu adevărat nou în lume, pe care spiritul viu este chemat să-l slujească, este ceva cu totul diferit, și anume, o social-democrație și un umanism care, în loc să fie prinse într-un relativism laș, mai au curajul de a face distincția între bine și rău. 

Este ceea ce au făcut popoarele europene. Au refuzat să se supună răului, Noii Ordini a lui Hitler, sclaviei. Și aș dori să profit de această ocazie pentru a rosti un cuvânt în onoarea acestui tărâm al pământului, acum profund căzut. Se prea poate ca noi, europenii, să mai jucăm doar rolul unor „Graeculi” în lumea romană a puterii care va apărea în urma acestui război, ale cărei capitale vor fi Washington, Londra și Moscova; dar acest rol minor nu ar trebui să ne micșoreze mândria justificată față de vechea noastră patrie. Le-ar fi fost mult mai ușor, mult mai puțin anevoios popoarelor europene dacă ar fi acceptat infama Nouă Ordine a lui Hitler; dacă s-ar fi împăcat cu robia; dacă ar fi „colaborat”, cum se spune, cu Germania nazistă. Nu au făcut acest lucru, nici măcar unul dintre ele. Anii de zile de cel mai brutal terorism, martiriu și execuții nu au reușit să le frângă voința de a rezista. Dimpotrivă, rezistența nu a făcut decât să se întărească; și cea mai revoltătoare dintre toate minciunile naziste este aceea a unei Europe unite care își apără cel mai sfânt patrimoniu împotriva invaziei străinilor; dar străinii împotriva cărora trebuie apărat acest patrimoniu sacru sunt nimeni altcineva decât ei, naziștii. Doar o castă superioară coruptă, o adunătură de trădători pentru care nimic nu este sfânt în afară de bani și avantaje, colaborează cu ei. Popoarele au refuzat colaborarea și, pe măsură ce victoria Aliaților se conturează tot mai limpede, cu atât mai încrezătoare devine opoziția față de opresiune. Șapte milioane de oameni au fost deportați la muncă silnică; aproape un milion au fost executați și uciși; alte zeci de mii de oameni sunt închiși în infernul lagărelor de concentrare. Cu toate acestea, lupta inegală și eroică continuă. O spun: toată cinstea popoarelor Europei. Ele poartă bătălia noastră. Sunt aliații noștri și merită să fie tratate ca aliați ai noștri. Libertatea se apropie încet, foarte încet, însă dârzenia lor este de neclintit. Merită încrederea noastră; ar trebui să li se permită să-și urmeze calea, să elimine forțele care le-au trădat și le-au dus în nenorocire. Merită să li se vorbească într-un mod sincer și prietenos, astfel încât să nu le fie zdruncinată convingerea că eliberatorii vin cu adevărat ca eliberatori și nu pentru a le supune puterii ordinii vechi, putrede și disprețuite. 

Dar, vorbind despre Europa, nu pot trece cu vederea propria mea țară și sunt convins că doriți să mă auziți vorbind despre această problemă, despre relația ei cu lumea, despre cum a putut ajunge în starea în care o găsim astăzi; despre problema responsabilității colective a poporului german pentru infamiile naziștilor. Acestea sunt chestiuni dureroase și complicate – experiențe pe care cu greu le poți transmite în cuvinte celor care, în aceste vremuri, trăiesc în mijlocul propriului popor, în deplină armonie cu acesta, având o credință de nezdruncinat în cauza acestui popor; celor cărora le este îngăduit să lupte cu entuziasm pentru această cauză. Nouă, emigranților, ne este refuzată această fericită stare, absolut firească, nu însă și entuziasmul pentru o astfel de cauză. Luptăm la rândul nostru. Dar suntem sortiți să purtăm această luptă împotriva propriei noastre patrii și a țelurilor ei, țeluri de a căror corupție suntem convinși; împotriva patriei al cărei grai este mediul spiritual în care lucrăm; împotriva patriei în a cărei cultură suntem înrădăcinați, ale cărei tradiții le purtăm mai departe și al cărei peisaj și a cărei atmosferă ar trebui să fie adăpostul nostru firesc. 

Îmi veți spune: „Cu toții luptăm pentru aceeași cauză, cauza umanității. Nu există nicio diferență între tine și noi.” Cu siguranță așa este, dar aveți norocul de a vă putea identifica cu cauza poporului vostru, a forțelor voastre combatante, a guvernului vostru; iar când priviți simbolul suveranității americane, Stelele și Dungile, poate că nu sunteți îndeajuns de naiv patrioți încât inima să vă bată cu mândrie în gât și să izbucniți în urale asurzitoare, însă priviți această emblemă cu un sentiment al apartenenței, cu simpatie și încredere, cu o mândrie calmă și cu speranțe izvorâte din inimă, în timp ce noi… Cu greu vă puteți imagina sentimentele care ne cuprind când privim actuala emblemă națională a Germaniei, svastica. Nu ne ridicăm ochii spre ea, ci ne ferim să o privim. Ne-am uita mai degrabă la pământ sau la cer, pentru că priveliștea simbolului sub care poporul nostru luptă pentru existența sa, sau mai degrabă se amăgește că luptă pentru această existență, ne îmbolnăvește fizic. N-aveți idee cât de îngrozitor de straniu, cât de detestabil, cât de șocant este pentru noi să vedem intrarea de la un consulat sau de la o ambasadă germană decorată cu svastica. Astăzi am această experiență doar la cinema; dar pe când locuiam la Zürich, ajungeam adesea în vecinătatea casei reprezentantului Germaniei, cu sinistrul steag fluturând pe ea, și mărturisesc că întotdeauna am făcut un ocol larg, așa cum oricine ar face-o în preajma unei peșteri a ororilor, a unui avanpost al barbariei ucigașe care pătrunde pe tărâmul unei civilizații prietene sub a cărei protecţie am trăit.

Germania – un nume mare, un cuvânt care poartă cu sine nenumărate rezonanțe familiare și respectate, plăcute și mărețe. Iar acum acest cuvânt este numele terorii și al sălbăticiei ucigașe, în care nici măcar visele noastre nu îndrăznesc să ne mai poarte.

Ori de câte ori citesc că un nefericit a fost „dus în Germania”, așa cum au fost duși de curând liderii de partid din Milano care au semnat manifestul antifascist, sau Romain Rolland, despre care se spune că a murit într-un lagăr de concentrare german, mă trec fiori reci pe șira spinării. Să fii „dus în Germania”, asta este cel mai rău. Cu siguranță, și Mussolini a fost dus în Germania, dar mă îndoiesc că până și el este fericit sub protecția lui Hitler. 

Ce stare anormală și morbidă, prietenii mei, ce stare nefirească și îngrozitoare pentru oricine, dar mai cu seamă pentru scriitor, purtătorul unei tradiții spirituale, când propria sa patrie devine cea mai ostilă, cea mai sinistră țară străină! Iar acum vreau să mă gândesc nu numai la noi, cei de aici, din exil; vreau în sfârșit să-mi amintesc și de acei oameni care sunt încă acolo, masele germane, și să reflectez la constrângerea crudă pe care destinul a impus-o spiritului german. Credeți-mă, pentru mulți de acolo patria a devenit la fel de stranie ca și pentru noi; o „emigrație interioară” de milioane de oameni așteaptă acolo sfârșitul, la fel ca și noi. Așteaptă sfârșitul, adică sfârșitul războiului, și nu poate fi decât un singur sfârșit. Oamenii din Germania, în ciuda izolării lor sufocante, sunt foarte conștienți de acest sfârșit și totuși îl doresc cu ardoare, în ciuda patriotismului lor firesc, în ciuda conștiinței lor naționale.

Propaganda omniprezentă a imprimat profund în conștiința lor pretinsele consecințe distrugătoare permanente ale unei înfrângeri germane, astfel încât, într-o parte a ființei lor, nu pot să nu se teamă de această înfrângere mai mult decât de orice altceva în lume.

Și totuși, există un lucru de care mulți dintre ei se tem și mai mult decât de o înfrângere germană, și anume: de o victorie germană; unii doar ocazional, în clipe pe care ei înșiși le consideră criminale, dar alții cu deplină claritate și tot timpul, cu toate că, și ei, cu mustrări de conștiință. Imaginați-vă că ați fi obligați să vă opuneți, cu toate dorințele și speranțele voastre, unei victorii americane, pe considerentul că aceasta ar fi o mare nenorocire pentru întreaga lume; dacă vă puteți imagina așa ceva, vă puteți pune în pielea acestor oameni.  Această atitudine a ajuns să fie soarta a nenumărați germani și nu pot să nu simt că acest destin este de o natură aparte și neobișnuit de tragică. Știu că și alte națiuni au fost puse în situația de a dori înfrângerea propriului guvern, pentru binele lor și în interesul unui viitor comun. Dar trebuie să insist asupra faptului că, date fiind credulitatea mult prea mare și dorința de loialitate a caracterului german, dilema în acest caz este deosebit de acută și mă copleșește un sentiment de profundă indignare față de cei care au constrâns patriotismul german să se găsească într-o astfel de poziție. 

Acești oameni au fost amăgiți și ademeniți să comită crime strigătoare la cer. Au început să ispășească pentru ele, și le vor ispăși și mai drastic. Nu poate fi altfel; o cere morala comună sau, dacă vreți, justiția divină. Dar noi, cei de aici, care am anticipat dezastrul, noi care, înaintea compatrioților noștri intoxicați de o revoluție frauduloasă, înaintea restului lumii, eram convinși că stăpânirea nazistă nu putea aduce nimic altceva decât război, distrugere și catastrofă, nu vedem nicio diferență între ceea ce ne-au făcut acești ticăloși și ceea ce au făcut poporului nostru acasă. Îi urâm pe corupători și așteptăm cu nerăbdare ziua care va scăpa lumea de ei. Dar, cu foarte puține excepții, suntem departe de a fi victimele unei mizerabile uri a emigrantului față de propria lui țară, și nu dorim distrugerea poporului nostru. Nu le putem nega răspunderea, pentru că, într-un fel, omul este responsabil pentru ființa și faptele lui; dar suntem mai degrabă înclinați să vorbim despre un blestem istoric, despre un destin sumbru și aberații decât despre crimă și vinovăție. 

Cazul Germaniei este unul atât de năucitor și complicat deoarece în el binele și răul, frumosul și odiosul sunt combinate și amestecate într-un mod unic.

De exemplu, marea personalitate artistică a lui Richard Wagner a fost deseori menționată în legătură cu fenomenul național-socialismului și a fost subliniată preferința domnului A. Hitler pentru arta acestuia, o preferință împotriva căreia ar fi de dorit să-l protejăm pe Wagner și care, cu toate acestea, nu este lipsită de semnificație și de un sens edificator. Revoluția artistică wagneriană, deși pe un plan incomparabil mai înalt, a fost un fenomen legat de revoluția național-socialistă. Nu se poate nega faptul că o lucrare precum „Inelul Nibelungilor” este îndreptată în mod fundamental împotriva întregii culturi și civilizații moderne în forma în care acestea erau dominante încă din Renaștere, și că această operă, cu amestecul ei de primitivism și futurism, se adresează unei lumi inexistente a unui popor neîmpărțit în clase sociale. Rezistența și indignarea pe care le-a stârnit au fost îndreptate mult mai puțin împotriva aspectelor revoluționare ale formei sale sau împotriva faptului că a încălcat canoanele artei operistice, de la care a deviat în mod evident. Opoziția s-a născut dintr-o sursă total diferită. Discipolul german al lui Goethe, care știa „Faustul” acestuia pe de rost, a dat expresie unui protest furios și sfidător, unui protest bine întemeiat. Acesta a venit din lumea cultivată, încă existentă, a clasicismului german, față de care lucrarea lui Wagner a reprezentat o ruptură totală. Burghezul german cultivat a râs de Wagalaweia și de toată afacerea cu aliterațiile, ca de o prostie barbară, ceea ce poate fi lesne de înțeles. Succesul extraordinar, se poate spune planetar, pe care l-a cunoscut în cele din urmă această artă în lumea modernă, lumea burgheziei internaționale, grație unor stimuli senzuali, nervoși și intelectuali, a fost un paradox. Căci nu trebuie să uităm: ea a fost destinată unui cu totul alt public decât lumea burgheză capitalistă, și anume, „Volk-ului” romantic, care este și idealul național-socialismului. 

Revoluția wagneriană a fost una arhaică, în care elementele reacționare și futuriste s-au amestecat în cea mai stranie manieră. Wagner este mereu interesat de Ur-epic, de original și de cea mai mare simplitate, de pre-convențional și pre-social. Numai aceasta i se pare o temă potrivită pentru artă: opera sa reprezintă contribuția germană la grandioasa artă a secolului al XIX-lea care, în cadrul altor națiuni, a luat forma, în primul rând, a marilor romane social-poetice – Dickens, Thackeray, Tolstoi, Dostoievski, Balzac, Zola. Aceste opere monumentale, care dezvăluie o tendință similară spre grandoare morală, au constituit prin excelență secolul al XIX-lea european, lumea literară a criticii sociale. Manifestarea germană a acestei măreții nu știe nimic despre societate și nici nu vrea să știe. Căci socialul nu este muzical și nu este deloc potrivit pentru creații artistice. Singurele teme potrivite pentru artă sunt cele mitice și pur umane, Ur-poezia anistorică, atemporală a naturii și a inimii; și din aceste profunzimi spiritul german plămădește poate cel mai măreț și mai frumos lucru pe care secolul îl are de oferit. Ur-poezia non-socială este, de fapt, mitul special al Germaniei, natura sa națională tipică și fundamentală, care o distinge de celelalte mentalități și tipuri naționale europene. Între Zola și Wagner, între naturalismul simbolic al romanelor ciclului Rougon-Macquart și arta lui Wagner există multe asemănări. Nu mă refer doar la „laitmotiv”. Însă diferența națională esențială și tipică constă în mentalitatea socială a francezului și în calitatea mitică Ur-poetică a lumii germane. Dificila întrebare „Ce este german?” primește poate cel mai bun răspuns enunțând această diferență. Mentalitatea germană este, în esență, indiferentă față de problemele sociale și politice. Această sferă îi este cu totul străină. Acest lucru nu trebuie înțeles doar în sens negativ, dar putem vorbi de fapt despre un vid, de o lipsă, de o deficiență, și este probabil adevărat că, în vremuri în care problema socială este dominantă, când ideea de egalitate socială și economică, de o ordine economică mai justă este resimțită de fiecare conștiință trează ca fiind cea mai vitală și mai presantă problemă – în asemenea împrejurări, această deficiență, adeseori atât de rodnică, nu lasă cea mai fericită impresie și conduce la dezacord cu voința generală a lumii. Confruntată cu probleme imediate, această deficiență duce la încercări de soluții evazive care poartă amprenta unui substitut mitic al socialului autentic. Nu este greu de recunoscut în așa-zisul socialism național un substitut mitic de acest fel.

Tradus din terminologia politică în cea psihologică, național-socialismul înseamnă: „Eu nu vreau deloc socialul. Vreau basmul popular.” Dar, pe tărâmul politic, basmul devine o minciună criminală. 

Doamnelor și domnilor, este oribil și înjositor să vezi lumea civilizată obligată să lupte până la moarte împotriva minciunii denaturate politic a unui basm popular agresiv, care, în puritatea sa spirituală anterioară, a dăruit lumii atât de multe lucruri frumoase.

Pe vremuri, era inocent și idealist, însă acest idealism a început să se rușineze de el însuși, devenind gelos pe lume și pe realitate; „Germania este Hamlet”, se spunea odinioară. „Tatenarm und gedankenreich”, săraci în fapte și plini în gânduri, astfel i-a caracterizat Hölderlin pe germani; dar Germania a preferat să fie bogată în fapte, chiar și în fapte rele, și săracă în gânduri. „Deutschland, Deutschland über alles, asta înseamnă sfârșitul filosofiei germane”, a afirmat Nietzsche. Această gelozie față de lume și realitate nu a fost altceva decât gelozia față de acțiunea politică. Și pentru că era atât de străină minții germane, politica a fost înțeleasă ca un tărâm al cinismului absolut și al machiavelismului. Germanii au fost încurajați în această interpretare de apariția lui Bismarck, care, deși nu lipsit de o anumită afinitate cu tipul artistului, a fost un om al violenței care disprețuia fățiș ideologia. Germanii liberali, care la urma urmelor existau totuși, îl considerau atavic și reacționar. Cu toate acestea, datorită „realismului” său, era admirat ca un geniu politic, deși nu era în niciun caz atât de brutal pe cât îl percepeau germanii, deoarece Bismarck avea o sensibilitate pătrunzătoare față de importanța imponderabilelor morale. Dar concetățenilor săi germani orice cosmetizare și justificare morală a politicii puterii li se părea pură ipocrizie și niciodată un german post-bismarckian nu ar fi putut spune, precum cardinalul Manning, că „politica face parte din morală”.

În cele din urmă, ipocrizia este un omagiu adus virtuții. Ea implică recunoașterea standardelor morale în principiu.

Există o diferență între nerespectarea Decalogului, așa cum se întâmplă în lumea întreagă, și abandonarea acestuia în mod oficial și solemn. Germanul, atunci când vrea să fie politic, crede că toată morala și umanitatea trebuie azvârlite peste bord. Un francez a spus: „Atunci când un german dorește să fie grațios, sare pe fereastră”. Același lucru îl face și când vrea să fie politic. El crede că în acest scop trebuie să se dezumanizeze. Nu greșim dacă vedem în național-socialism un exemplu al acestei sărituri pe fereastră, o supracompensare exagerată a lipsei de talent politic a germanilor. 

Demonstrează aceasta o legătură fundamentală a caracterului german cu național-socialismul și că această fire germană este în mod inerent imuabilă? Există ceva adevăr într-o astfel de afirmație, dar nu trebuie să uităm câte tendințe umane și în cel mai bun sens democratice au fost active în viața germană – tendințe pe care le-a avut în comun cu marea lume a civilizației creștine occidentale și care s-au opus mereu barbariei naționaliste. Nu trebuie să uităm că partidul lui Hitler nu a avut niciodată o majoritate reală de voturi și că a obținut puterea absolută doar prin intrigi și teroare, printr-o lovitură de stat. La începutul acestui război, în lagărele de concentrare germane se aflau peste două sute de mii de persoane, ca să nu mai vorbim de zecile de mii de victime ale acestui sistem, care au fost torturate până la moarte în lagărele naziste și în beciurile Gestapoului. Chiar și astăzi în presa germană apar anunțuri despre execuția așa-zișilor trădători naționali, al căror număr real nu îl cunoaștem, deoarece se publică doar un număr limitat, în scopul intimidării. Se spune adesea că tineretul german a fost corupt iremediabil de național-socialism, dar evenimentele care au avut loc la Universitatea din München, care au creat atâta agitație în America, demonstrează că acum, în sfârșit, după mulți ani de experiență, tineretul german este gata să-și pună capul pe butuci din convingerea că național-socialismul este o aberație rușinoasă și că Hitler este corupătorul Germaniei și al Europei. De dragul dreptății, aceste lucruri trebuie puse pe cealaltă parte a balanței. Nu că Germania și poporul german ar trebui să fie exonerate de vinovăție și de responsabilitate.

Privită din punct de vedere moral și pedagogic, după orgoliul îngrozitor și impardonabila beție a superiorității în care a trăit țara de mulți ani, la început căderea ei nu poate fi destul de mare;

și, după tot ceea ce s-a întâmplat, nu se cuvine ca noi, emigranții, să-i sfătuim pe învingători cum ar trebui tratată Germania. Speranța Americii liberale este ca viitorul comun să nu fie prea împovărat de deciziile lor. Nici Germania și nici poporul german nu ar trebui sterilizate sau distruse. Ceea ce ar trebui distrus este acea combinație fatală de putere, asocierea – amenințătoare la adresa lumii – a Junkerilor, a generalilor de armată și a industriei grele. Poporul german nu trebuie împiedicat, ci trebuie ajutat să spulbere pentru totdeauna dominația acestor grupuri; să pună în aplicare reforma agrară deja întârziată; pe scurt, să realizeze revoluția reală, onestă, purificatoare, singura care poate reabilita Germania în ochii lumii, ai istoriei, în ochii ei proprii, și îi poate deschide o cale spre viitor – de dragul acestui viitor, al noii lumi a unității și cooperării, pentru care sperăm că spiritul german nu este nicidecum nepotrivit și nepregătit istoric. Ar trebui să avem suficientă sensibilitate psihologică pentru a recunoaște că

această monstruoasă încercare germană de a domina lumea, pe care o vedem acum sfârșind catastrofal, nu este altceva decât o expresie distorsionată și nefericită a acelui universalism înnăscut în caracterul german, care în trecut a avut o formă mult mai înaltă, mai pură și mai nobilă și care a câștigat simpatia și admirația lumii pentru acest popor important. Politica de putere a corupt acest universalism și l-a transformat în rău, pentru că ori de câte ori universalismul devine politică de putere, omenirea trebuie să se ridice și să-și apere libertatea.

Să avem încredere că universalismul german își va găsi din nou calea spre vechiul său loc de onoare, că va renunța pentru totdeauna la ambiția nebunească de a cuceri lumea și că se va înfățișa din nou ca înțelegere și compasiune față de lume, deschidere a minții și îmbogățire spirituală a lumii. 

Înțelepciunea în ceea ce privește tratamentul aplicat adversarului învins este de dorit, fie și numai din cauza sentimentului de vinovăție comună.

Democrațiile mondiale, care în 1918 aveau o putere nelimitată, nu au reușit să facă nimic pentru a preîntâmpina catastrofa în care trăim astăzi.

Pacificarea lumii prin reforme și satisfacerea nevoii umane de dreptate, care preocupă acum întreaga lume, ar fi putut fi realizate la acea vreme. Acest lucru ar fi împiedicat ascensiunea dictatorilor și întreaga filosofie dinamică și explozivă a urii; dar fascismul, care îmbracă o formă specifică în național-socialism, nu este o specialitate a Germaniei. Este o boală a vremurilor, care se simte la ea acasă peste tot și de care nicio țară nu este scutită. Regimurile de violență și fraudă din Italia și Germania nu s-ar fi putut menține nici măcar o lună dacă nu ar fi beneficiat de o simpatie generală și rușinoasă din partea claselor economice conducătoare și, prin urmare, din partea guvernelor țărilor democratice. 

Cu siguranță că aș pica un examen de marxism. Dar, deși știu că fascismul își are latura sa ideologică și trebuie înțeles ca o reacție fatală, dezastruoasă la umanismul raționalist al secolului al XIX-lea, trebuie să recunosc că îl văd și ca pe o mișcare politico-economică, o veritabilă contrarevoluție. Ca atare, el este o încercare a tuturor vechilor reacționari sociali și economici de a suprima popoarele şi aspirațiile lor de fericire, de a împiedica orice progres social etichetându-l cu numele înspăimântător de bolșevism. În ochii capitalismului occidental, conservator, fascismul a fost de fapt un bastion împotriva bolșevismului și împotriva a tot ceea ce doreau să atace sub această denumire, mai ales după epurările germane din iunie 1934, în care a fost distrus tot ce era socialist în național-socialism și a fost salvată vechea alianță a puterii formată din Junkers, armată și industrie. Acest act sângeros a urmărit, în mod ingenios, să obțină sprijin internațional pentru regimul nazist. Căci a demonstrat Occidentului că a avut loc o schimbare de putere în Germania, dar nu o revoluție care să amenințe sistemul economic existent. A arătat că fascismul însemna „ordine” în sensul binecunoscut al cuvântului.

A existat un oarece dezgust față de atrocitățile comise, dar nicio înclinație de a face regimul neviabil pe plan intern prin izolare diplomatică, un rezultat care, la cea vreme, ar fi putut fi obținut cu ușurință.

Iată fenomenul ciudat al unei așa-zise „revoluții”, care s-a bucurat în întreaga lume de sprijinul fiecărui reacționar, al fiecărui „Comité des forges”, al tuturor dușmanilor libertății și ai progresului social, precum și al aristocrației, al oricărui „Faubourg St. Germain”, al oamenilor de societate, al nobilimii, al generalilor regaliști și al acelei părți a Bisericii Catolice care vede în creștinism, mai presus de orice, ierarhie, umilință și supunere pioasă la ordinea existentă. 

Feldmareșalul Göring este personificarea – una foarte voluminoasă – a acestui complex de putere al Junkerilor, al armatei și al industriei, un amestec grotesc de „soldat fanfaron” împodobit cu medalii și mare om de afaceri. El este stăpânul monopolului industrial european german de la subjugarea Europei, care s-a produs prin subminarea rezistenței morale a puterilor democratice și cu ajutorul unei susceptibilități generalizate la bacilul fascist. Oamenii trăiesc sau pier într-o revoltă neputincioasă împotriva noii ordini. Orice „colaborare” ar exista, aceasta este colaborarea celor bogați, a celor din tagma „afaceri ca de obicei” din întreaga Europă. Aceștia prosperă; fac profituri; cumpără pe piața neagră; benchetuiesc la Monte Carlo, în timp ce oamenii mor de foame și devin victimele conspirației plănuite de Germania pentru a-i slăbi și a-i ruina moral și fizic. 

O repet: în viziunea capitalismului conservator occidental, fascismul a fost pur și simplu bastionul împotriva bolșevismului și a tot ceea ce se înțelegea prin acest cuvânt. Toate ororile săvârșite de fascism pe plan intern au fost acceptate fără a se realiza că pe plan extern corelativul lor era războiul. Poate că n-au existat obiecții nici măcar în legătură cu aceasta. În Franța, de exemplu, războiul și înfrângerea au fost mijloacele de răsturnare a Republicii și de realizare a revoluției „naționale” sau fasciste. Regimurile fasciste au fost susținute de puterile străine, pentru că în haosul cel mai sălbatic, în disprețul justiției și în distrugerea culturii acestea pretindeau că văd ordine, frumusețe și securitate – securitate nu pentru oameni, ci față de oameni, siguranță împotriva oricărui progres social. Sub aparența dreptății, dictatorii puteau să strige: „Ce vor acești oameni? De ce dintr-o dată se războiesc cu noi? Nu au fost ei, pe față sau în ascuns, protectorii și complicii noștri? Ne-au pus în șa și ne-au fixat în ea, finanțându-ne, lăudându-ne, lingușindu-ne: ne-au oferit pe tavă succesele externe cu care ne-am anihilat opoziția internă. Cu siguranță că nu vorbesc serios. N-au nicio intenție să distrugă fascismul. În ascuns, doresc să-l păstreze. Se luptă, fără tragere de inimă, cu scopuri nedeslușite, iar șovăiala voinței lor este pavăza noastră. Fără îndoială, încet-încet ei obțin avantajul pe câmpul de luptă, dar dacă vom continua războiul cât mai mult timp posibil, diferențele interne dintre Aliați vor duce la o ruptură deschisă și noi vom profita de asta. Vom ațâța Răsăritul împotriva Occidentului și vom evita o capitulare necondiționată”. 

Ei se înșală și speranțele lor vor fi spulberate… Bineînțeles că există diferențe ideologice și de politică mondială între Rusia și aliații săi, dar acest război este, printre altele, un mijloc de conciliere a acestor diferențe – o conciliere între socialism și democrație pe care se reazemă speranța lumii. Aliații sunt uniți în lupta împotriva degradării umane, la care ar duce cucerirea lumii de către fascism. Ei sunt uniți în lupta pentru libertate și dreptate. Dar un război pentru libertate și dreptate nu poate fi purtat decât împreună cu poporul și pentru popor, și sperăm sincer că nu se va întâmpla același lucru care s-a întâmplat după războaiele cu Napoleon. Acele războaie au fost numite „războaie ale libertății” atât timp cât au durat, iar poporul, cu dorința sa de libertate, era necesar pentru a duce lupta; dar ulterior ele au fost definite ca „războaie de eliberare numai de opresiunea străină”, pentru ca poporul să poată fi jefuit de roadele revoluționare interne ale victoriei. 

La vremea aceea, în anul 1813, prinții și guvernele nu luptau atât împotriva lui Napoleon, cât împotriva revoluției, al cărei purtător de sabie era Împăratul, dar oamenilor li s-a dat de înțeles că luptă pentru libertate, iar eu mă întreb dacă nu sesizați, ca și mine, mârșăvia acestei amăgiri. 

În acest sens, permiteți-mi să fac o scurtă observație despre ideea de democrație.

Democrația este, desigur, în primul rând o revendicare, este pretenția majorității la dreptate și drepturi egale. Este o solicitare justificată care începe de jos. Dar în ochii mei, este și mai frumoasă dacă ea reprezintă bunăvoință, generozitate și dragoste venită de sus în jos. Nu consider că este foarte democratic dacă oarecarele domn Smith sau măruntul domn Jones îl bate pe Beethoven pe umăr și strigă: „Ce mai faci, bătrâne?” Aceasta nu este democrație, ci mitocănie și lipsă a simțului pentru diferențe.

Dar când Beethoven cântă: „Fiți cuprinși, voi milioane, de sărutul lumii-ntregi!” – aceasta este democrația. Căci el ar fi putut spune: „Sunt un mare geniu și ceva cu totul special, dar oamenii sunt o gloată; sunt mult prea mândru și aparte pentru a-i îmbrățișa.”  În schimb, îi numește pe toți frații săi și copiii unui singur Tată din Ceruri, care este și al lui.

Aceasta este democrația în forma cea mai înaltă a ei, foarte diferită de demagogie și de seducerea lingușitoare a mulțimilor. Am subscris mereu la acest gen de democrație; și tocmai acesta este motivul pentru care simt profund că nu există nimic mai oribil decât înșelarea maselor și trădarea poporului.

Cei mai nefericiți ani ai mei au fost aceia în care, în numele unei false păci, al împăciuirii, poporul a fost vândut fascismului. Sacrificarea Cehoslovaciei la conferința de la München a fost cea mai îngrozitoare și umilitoare experiență politică din viața mea, și nu numai eu am simțit acest lucru, ci toți oamenii decenți din întreaga lume. 

În martie 1932, cu un an înainte de a părăsi Germania, am ținut o prelegere în onoarea centenarului lui Goethe la Academia Prusacă de Arte din Berlin, un discurs care s-a încheiat cu următoarele cuvinte: „Creditul pe care istoria îl mai acordă încă și astăzi unei republici libere, unei societăți democratice, acest credit, unul mai degrabă pe termen scurt, se bazează pe convingerea, încă păstrată, că ceea ce dușmanii ei însetați de putere pretind că sunt capabili să facă, și anume, să conducă statul și economia sa într-o lume nouă, o poate face și democrația.” Acest avertisment, care la acea vreme era destinat cetățenilor republicii germane, ar putea fi adresat astăzi cetățenilor întregii lumi occidentale. Dacă democrația nu are curajul, în lumea de acum și în cea care va urma, să se bizuie pe forțele populare, să vadă în ele un adevărat război al poporului și să aspire la o lume nouă, mai liberă și mai dreaptă, lumea social-democrației; dacă, pe de altă parte, nesocotind propriile tradiții revoluționare, se aliază cu puterile vechii ordini, o ordine depășită, pentru a evita cu orice preț ceea ce ea numește anarhie, pentru a subjuga orice tendință revoluționară; atunci credința popoarelor europene asuprite de fascism se va epuiza și toate, Germania în primul rând, se vor îndrepta către puterea din Est, în al cărei socialism ideea de libertate individuală nu-și mai are locul. 

Vă dați seama, doamnelor și domnilor, că nu concep ca ideal pentru omenire un socialism în care ideea de egalitate s-o covârșească pe cea de libertate. Așadar, cu greu pot fi considerat un susținător al comunismului. Cu toate acestea, nu pot să nu simt că frica panicardă a lumii occidentale de termenul comunism, această frică prin care fasciștii s-au menținut atât de mult timp, este oarecum superstițioasă și copilărească și este una dintre cele mai mari nebunii ale epocii noastre. Comunismul este astăzi gogorița burgheziei, exact așa cum a fost social-democrația în Germania în 1880. Sub Bismarck socialismul a fost suma tuturor distrugerilor și dezmățurilor sanculote, a anarhiei haotice. Îl aud și acum pe directorul școlii noastre strigând la niște băieți obraznici care au stricat mesele și băncile cu cuțitele lor de buzunar: „V-ați purtat ca niște social-democrați!” Astăzi ar spune: „ca niște comuniști!”, pentru că între timp social-democratul a devenit o persoană absolut respectabilă de care nimeni nu se mai teme. 

Vă rog să mă înțelegeți corect. Comunismul este un program politic economic foarte precis conturat, bazat pe dictatura unei clase, proletariatul, născut din materialismul istoric al secolului al XIX-lea: în această formă este produsul unei anumite perioade și este supus schimbărilor de ton. Dar, ca viziune, el este mult mai vechi și totodată conține elemente care aparțin doar unei lumi viitoare. Este mai vechi, pentru că deja mișcările religioase de la sfârșitul Evului Mediu aveau un caracter eshatologic comunist; încă de pe atunci pământul, apa, aerul, vânatul sălbatic, peștii și păsările urmau să fie proprietate comună, stăpânii ar fi trebuit să muncească pentru pâinea lor de fiecare zi, iar toate poverile și impozitele urmau să fie eliminate. În acest sens, comunismul este mai vechi decât Marx și decât secolul al XIX-lea. Dar el aparține viitorului în măsura în care lumea care va exista atunci când noi nu vom mai fi, ale cărei contururi încep să apară și în care vor trăi copiii și nepoții noștri, cu greu poate fi imaginată fără anumite trăsături comuniste – adică fără ideea fundamentală a drepturilor comune de proprietate și de folosință a bunurilor pământești, fără o egalizare progresivă a diferențelor de clasă, fără dreptul și obligația tuturor de a munci. O țară a progresismului curajos așa cum este America, care nu și-a tăgăduit niciodată originea aflată în spiritul de pionierat, ne oferă presimțiri ale acestei lumi viitoare în egalitarismul ei și în sentimentul că munca nu dezonorează pe nimeni. Accesul general la oportunitățile de folosință a bunurilor și educație este în mare măsură realizat. Toată lumea fumează aceleași țigări, mănâncă aceeași înghețată, se uită la aceleași filme, ascultă aceeași muzică la radio; până și diferențele vestimentare dispar din ce în ce mai mult, iar studentul care muncește pentru a se susține în timpul facultății, situație care ar fi fost cu mult sub rangul său în Europa, este un lucru obișnuit aici. 

De ce menționez acest lucru? Pentru că sunt convins că nu trebuie să ne fie frică, nu trebuie să ne temem de cuvinte sperietoare precum „comunism”. Căci frica noastră este izvorul curajului dușmanilor noștri. Schimbările sociale sunt ca și evoluțiile din domeniul muzicii. Pentru urechile profanului, muzica nouă este o cacofonie sălbatică, anarhică, dizolvarea oricărei constrângeri, sfârșitul tuturor lucrurilor. Ea este respinsă până când urechea o poate prinde din urmă și se obișnuiește cu noul. Astăzi este greu de crezut că Mozart părea la început bombastic și extravagant din punct de vedere armonic, că Verdi, în comparație cu Donizetti, era teribil de dificil, Beethoven insuportabil de bizar, Wagner nebunesc de futurist, iar Mahler o gălăgie de neînțeles. De fiecare dată, urechea umană a acceptat noul încet, pentru că oamenii au nevoie de muzică și învață să simtă ca muzică tot ceea ce compune muzicianul, nu într-un mod deliberat, nu nechibzuit, ci pentru că așa trebuie, pentru că spiritul vremii și dezvoltarea istorică o impun. 

Același lucru se întâmplă și în domeniul social. Educația urechii corespunde educației unui organ care poate fi numit conștiință socială. Ce transformări și modificări s-au produs de pe vremea când murenele erau hrănite cu carnea sclavilor vii și, din nou, de la începutul epocii industriale. Proprietatea privată este, fără îndoială, ceva fundamental uman. Dar chiar și în timpul vieții noastre, cât s-a schimbat conceptul de drepturi de proprietate! Acesta s-a atenuat și s-a limitat, dacă nu chiar a fost subminat prin legile privind moștenirea și impozitele care în unele cazuri sunt aproape o confiscare. Libertatea individuală, care este strâns legată de drepturile de proprietate, a fost obligată să se adapteze la cererea colectivă și, de-a lungul anilor, a produs această schimbare aproape imperceptibil. Ideea de libertate, cândva ea însăși revoluționară, realizată în suveranitatea statelor naționale, cunoaște anumite modificări, adică se caută un nou echilibru între cele două idei fundamentale ale democrației moderne, libertatea și egalitatea. Una este încet-încet modificată de cealaltă. Suveranitatea statelor naționale este chemată să facă sacrificii în favoarea binelui comun. Binele comun, comunitatea — iată rădăcina înfricoșătorului cuvânt prin intermediul căruia Hitler și-a obținut cuceririle. Nu am nicio îndoială că lumea și viața de zi cu zi se îndreaptă, nolens volens, către o structură socială pentru descrierea căreia epitetul „comunistă” ar fi un termen destul de potrivit; o formă de viață comunitară, de dependență și responsabilitate reciprocă, de drepturi comune privind beneficierea de bunuri pământești, ca urmare a legăturilor tot mai strânse ale lumii, a contracției și intimității sale rezultate din progresul tehnic – o lume în care fiecare are dreptul să trăiască și a cărei administrare este preocuparea tuturor. 

Să nu vă închipuiți că spusele mele înseamnă că sunt doar în favoarea noului și a ceea ce nu a fost testat. Prin aceasta mi-aș deveni mie însumi necredincios.

Niciodată artistul nu este doar protagonistul și profetul noului, ci și moștenitorul și depozitarul trecutului.

Necontenit el scoate la lumină noul din tradiție. Așa cum sunt departe de a nega valorile epocii burgheze căreia îi aparține cea mai mare parte a vieții mele personale, tot așa sunt conștient că exigențele vremurilor și problemele păcii viitoare nu sunt doar de natură revoluționară, ci și constructivă, și da, de natură restauratoare. De fiecare dată și mereu, bulversările istorice precum cele pe care le trăim acum sunt urmate inevitabil de o mișcare de restaurare. Necesitatea restabilirii este la fel de imperativă ca și cerința reînnoirii.

Ceea ce trebuie restabilit mai mult decât orice altceva sunt preceptele religiei, ale creștinismului, care au fost călcate în picioare de o falsă revoluție.

Din aceste principii trebuie să se desprindă legea fundamentală în virtutea căreia vor trăi împreună popoarele viitorului și căreia toți vor trebui să-i acorde cinstea cuvenită. Nicio pacificare autentică a lumii, nicio cooperare a oamenilor pentru binele comun și pentru progresul uman nu va fi posibilă dacă nu va fi stabilită o astfel de lege fundamentală, care, în ciuda diversității și libertății naționale, trebuie să fie valabilă pentru fiecare și recunoscută de toți ca o Magna Carta a drepturilor omului, garantând individului siguranța sa în justiție, inviolabilitatea sa, dreptul său de a munci și de a se bucura de viață. Fie ca unei astfel de legi fundamentale să-i servească drept model Declarația americană a drepturilor. 

Cred, doamnelor și domnilor, că din suferințele și luptele perioadei noastre dificile de tranziție se va naște un interes cu totul nou și mai sensibil față de omenire și de soarta acesteia, față de poziția sa excepțională între tărâmurile naturii și ale minții, față de misterul și destinul ei; va răsări un imbold umanist care este încă de pe acum viu și activ în cele mai bune inimi și minți. Acest nou umanism va avea un caracter diferit, o culoare și un ton deosebite față de mișcările anterioare înrudite. Acest nou umanism va fi îndurat prea multe pentru a se mai mulțumi cu o naivitate optimistă și cu dorința de a privi viața prin ochelari cu lentile roz. Va fi lipsit de orice pompă. Va fi conștient de tragedia întregii vieți umane, fără a îngădui ca această conștientizare să-i distrugă curajul și voința. Nu își va renega trăsăturile religioase, pentru că prin ideea demnității umane, a valorii sufletului individual, umanismul transcende în religios.

Concepte precum libertatea, adevărul, dreptatea aparțin unei sfere trans-biologice, sferei Absolutului, sferei religioase.

Optimismul și pesimismul sunt cuvinte goale pentru acest umanism. Ele se anulează reciproc în hotărârea de a păstra onoarea omului, pe căile compasiunii și datoriei. Mi se pare că fără un astfel de patos așezat drept temelie a întregii gândiri și acțiuni, structura unei lumi mai bune și mai fericite, comunitatea mondială la care dorim să ajungem ca urmare a luptei actuale va fi imposibil de realizat. Apărarea rațiunii împotriva sângelui și a instinctului nu înseamnă că puterea ei creatoare ar trebui supraestimată. Creativă este doar simțirea ghidată de rațiune, iubirea mereu activă.

Traducere realizată de Annamária Amik, după textul original disponibil aici:
https://en.wikisource.org/wiki/The_War_and_the_Future_(Mann)