Într-un Dialog de tinerețe, Ion, Socrate-Platon analizează raportul dintre Arta/Știința poetică și Inspirație/Talent/Geniu.
Ion – Bine, dar atunci care să fie cauza, Socrate, că nu-mi pot aduna atenția și sunt incapabil să zic ceva vrednic de rostit, ba sunt cu totul cuprins de picoteală, când cineva discută despre vreun alt poet; dar când cineva amintește de Homer, îndată ma deștept, devin atent și sunt plin de cele ce am de spus?
Socrate – Nu-i greu, prietene, să ne facem o imagine: oricine vede limpede că ești incapabil să vorbești despre Homer în baza artei și a științei. Într-adevăr, dacă ai vorbi despre el în baza unei arte, ai fi în stare săvorbești bine și despre toți ceilalți poeți. Căci există o artă poetică luată cumva ca un întreg, nu-i așa? (….) că după ce ai luat în calcul întregul unei arte, modul de a cerceta e același mereu. (…) căci toti marii poeți epici, nu în baza unei arte, ci având un Zeu în ei și posedați de el, rostesc poemele acelea frumoase, și asemănător stau lucrurile și cu poeții lirici. (….) nu în baza unei arte ci printr-o împărtășire divină, fiecare e capabil să compună bine numai felul de poezie pentru care l-a stârnit Muza (…) în restul genurilor fiecare dintre ei este nevrednic. Căci nu prin artă vorbesc, ci printr-o putere zeiască; fiindcă, dacăprin artă ar știi să vorbească bine despre un singur subiect, ar putea-o face la fel de bine despre toate. De aceea, Zeul după ce le răpește Rațiunea, se folosește de ei ca de niște servitori, așa cum se folosește de prezicători și de profeții divini, pentru ca noi, ascultători, să știm că nu ei, care-s lipsiți de rațiune, sunt cei care de fapt spun aceste lucruri de neprețuit, ci că Zeul însuși ne vorbește, dar Cuvântul lui ajunge la noi prin mijlocirea lor.
Arta poetică este măsurabilă, declinabilă, are cuprins, început și sfârșit, poate fi predată și învățată, este în integralitate rezultatul Rațiunii, având astfel și intenționalitate, și voință dar și scop. Muza, conceptul supapă ce cuprinde Inspirația, Talentul și Geniul, este de natură dumnezeiască, fiind lipsită în integralitate de Rațiune (în sensul că este dincolo de aceasta, de Rațiune), secvențială și particulară în sensul că nu poate fi declinatăpentru a fi generalizată, având astfel o origine extra-rațională, extrinsecă, extra-teritorială.
Schopenhauer în Lumea ca Voința si Reprezentare iar la noi Titu Maiorescu sub influența celui dintâi, discutădespre autonomia estetică plecând de la acest element dezinteresat și lipsit de intenționalitate al cunoașterii – să înțelegi nu formele declinabile, particulare ale lucrurilor ci Ideea din spatele acestor forme, Idee ce nu poate fi determinată rațional ci doar pe cale cerească – prin inspirație, talent și geniu.
Mai este nevoie de o delimitare, în sensul că această depășire a planului rațional, în forme diferite trebuie să fie bilaterală, să existe atât la autor dar și la cititori, în sensul că nu doar Autorul este inspirat de Zeu (lato sensu) când creează Opera dar și cititorul stă de vorbă cu Zeul când parcurge respectiva creație artistică.
După cum spune Socrate-Platon, prin intermediul creației artistice se ivește un dialog între Zeu și Publicul ce analizează ex propriis sensibus respectiva creației literară. Cu alte cuvinte, și cel ce citește creația literarătrebuie să simtă că stă de vorbă cu Zeul, nu doar Autorul.
Existența acestui dialog mediat de Autor, între Zeu și Cititor (nu toți) deosebește Geniul de Nebunie.
În 1999, Mircea Cărtărescu publică Postmodernismul românesc unde exprimă cele 11 trăsături ale Postmodenismului:
1) Indeterminarea – prăbușirea, în filosofia ultimelor două secole, a tuturor fundamentărilor, a scenariilor legitimante și a utopiilor a dus însă, în domeniul estetic, la pierderea încrederii în valori absolute, în perfecțiune, încapodoperă și, pe de altă parte, la descoperirea imensului și fertilului domeniu al aleatoriului, hazardului, indeterminării, ambiguității, fragmentului.
2) Fragmentarea – după claritas, faimos principiu al esteticii tomiste, este rândul lui integritas să fie pus în discuție.
3) Decanonizarea – orice tip de gândire dominat este supus decanonizării și deconstrucției tocmai pentru că e dominant și, prin urmare, potențial opresiv.
4) Lipsa de sine. Lipsa de adâncime – ele apar ca opere fără adâncime, fără acea stratificare care poate forată în căutarea unui sens originar, străvăzut prin metafore, simboluri, etc. (…) scrie și Daniel Bell – and the various kinds of postmodernism are simply the decomposition of the self in an effort to erase individual ego.
5) Neprezentabilul. Nereprezentabilul – pentru artistul posmodern, referentul pur și simplu nu mai existăn (…) sau fals referențiale, precum scrierile lui Barth, Eco sau Marquez, autori înalt figurativi, al căror referent nu este însă realitatea, ci o foarte sofisticată invenție.
6) Ironia (sau perspectivismul) – în postmodernism însă, Ironia se generalizează devenind însăși substanța operelor artistice.
7) Hibridizarea – este imperiul hibrizilor, al textelor încrucișate cu pasiune mendeliană, al eclectismului nelimitat, în care nu numai că toate formele artei prezentului se pot combina aleatoriu, dar ele intră în aliaje stranii și cu formele istoricizate ale trecutului într-o sincronie stilistică nemaivăzută, implicând pastișa, parodia, travestiul.
8) Carnavalizare – propensiunea pentru eroi-comic, burlesc, alegorii complicate și abstruse a fabulatorilor de astăzi, într-un cuvânt carnavalescul apocaliptic al postmodernității, poate fi privit și ca o alianță, cum se încheie de atâtea ori în istorie, între nepoți și bunici împotriva părinților.
9) Performanță. Participare – pentru că textul postmodern este profund contextual, el este făcut să fie manipulat, chiar și după ce este complet, prin scrieri și rescrieri ulterioare, prin deformări și chiar dezagregare.
10) Construcționism – substitutul vechii atitudini referențiale este construcția de lumi iluzorii, ficționale, care își sunt propriii lor referenți și care, dacă se mai referă la realitate, o fac în condiții de parteneri egali într-un atotcuprinzător imperiu al semnelor.
11) Imanență – definită de Hassan ca the growing capacity of mind to generalize itself through symbols.
În 2022 Mircea Cărtărescu publică TheoDoros.
Succesiunea în timp a celor două opere literare, Postmodernismului românesc și TheoDoros, are și rolul de context necesar punerii la probă a celei din urmă opere literare, TheoDoros, determinând în mod firesc întrebarea privitoare la măsura în care influențează Studiul Critic (Postmodernismul Românesc) natura lui TheoDoros de Muză, Inspirație, Geniu, lucrare cerească ce depășește nivelul rațional al creației literare.
Studiul Critic devine referențial pentru TheoDoros în condițiile în care Trăsăturile Postmodernismului (mai sus prezentate) sunt cuprinse cu îndestulare în Theodoros, iar frumusețea dumnezeiască (într-adevăr) a limbii române găsită în această operă literară, sau fluxul narativ al povestirii, cu adevărat ales și creator de mândrie națională, nu împuținează impresia că TheoDoros se raportează la Postmodernismul românesc și nu invers.
Pentru bună ordine, discuția nu este despre natura postmodernistă a Romanului lui Mircea Cărtărescu, ci privește (eventuala) demistificare a lui TheoDoros, prin luminarea de către Studiul Critic a zonelor ce eventual ar fi trebuit să fie generate de zona extra-teritorială, celestă, anterior menționată. Pentru un cititor neavizat dar cu lectura anterioara a Studiului Critic în minte, TheoDoros devine o punere la muncă a celor 11 Caracteristici, teoretic și pedagogic anterior prezentate.
Studiul Critic afectează natura de dialog a lui TheoDoros, de discuție între Zeu (lato sensu, cum am spus deja) și Cititor, în sensul că cel din urmă simte că discută cu Studiul Critic și mai puțin cu dumnezeirea în preajma căreia a stat cel mai probabil autorul.
Cu siguranță TheoDoros arata „ortodoxia” postmodernismului, „clasicizeaza” postmodernismul, explică ce inseamnă cu „adevarat” postmodernismul. Greu se va discuta de aici inainte de Postmodernism fara a se discuta despre TheoDoros. Nu stiu daca celelalte opere literare ale lui Mircea Cartarescu contureaza atat de exact Postmodernismul pe cat o face TheoDoros.
Dacă te uiți și la Matei Calinescu – Cele 5 fete ale modernitatii, impresia de clasicizare a Postmodernismului prin Theodoros devine evidentă.
