Textul care urmează a fost scris când trebuia, adică prin vara-toamna lui 2021, înainte ca să apară obiectul expozițiunilor sale. Atunci însă n-a fost admis întru publicare, altundeva, iar asta nicidecum fiindcă ar fi avut vreo șansă de-a fi luat în serios, așaceva nefiind cazul prin țărișoara asta. Frumos spus: nepublicându-se a fost sacrificat drept ofrandă simbolică adusă de loiali subordonați la picioarele preaputernicilor. Profan vorbind: cenzurat pe motivul dreptului celor îndrituiți de-a suprima gura unora, dar mai ales a libertății lor de a proteja giumbușlucurile altora. Pe primii pentru că afară de cuvânt n-au nicio putere, pe ceilalți fiindcă au, deși-s lipsiți de cuvânt.
Despre noua viitoare bancnotă (cu-o doamnă reprezentând România), ia de vedeți mândrețe de comunicat: „Consiliul de Administrație al BNR este de părere că acest demers de promovare a imaginii unei femei pe o bancnotă care va intra în circulație răspunde interesului public legitim, cel de promovare a personalităților feminine, care a primit susținere din partea întregii societăți românești.”
Măi să fie! Părerea respectivului Consiliu (oare nu ca-n orice instituție a statului național: un grup de iesmeni contrasemnând absolut orișice va fi propus bosu’-ăl mare?) va fi fost bazată pe ce fel de referendum/sondaj exhaustiv și absolută susținere din partea ÎNTREGII (!) societăți românești? Cum oare s-a evaluat și concluzionat „legitimitatea interesului public” în cazul speței subp discuție? Nu mai degrabă s-a luat de bună tăcerea absolut tuturor atunci când în „presa liberă” au apărut anul trecut câteva articolașe care, prin frazeologie tip clonă de lemn, făceau propagandă/lobii lingău tocmai pentru ceea ce BNR-ul decisese deja? Căci cât de PUBLIC poate fi „interesul” de a mai trage o bancnotă, de-o admirabil de inutilă denominație, cu orice și-oricine altcineva pictat pe gardul/covorul/parchetul/patul/plafonul numismatic? Nu a devenit destul de evidentă inutilitatea bietei denominații de 200, cu mirabilul, visătorul, blândul Lucian Blaga? Și de ce musai 20 de lei? O bancnotă de, să zicem, 350, 425, 800, 1500, ce-avea?… Da una de 2999? Chiar nu-și dă nimeni seama că una ca asta ar ajuta la recuperarea zecilor de tone de arămuțe în care s-a bătut 1 ban, ca să le scoatem de pe sub toate dulapurile și macadamurile, reciclându-le? Oricum/oricare ar fi respectiva nouă bancnotă/bancnote, chiar habar n-are nimeni cât de mult costă jucăreala de-a proiect grafic, tipărit și punere-n circulație a încă unui plăsticuș colorat și ultrasecurizat?
Oare n-a auzit nimeni că s-ar fi dorit, chiar din 2024, abandonarea leușorului recte ronilețului național în favoarea ieuroiului european? Și-atunci, pentru doar 2-4 ani, mai merita daraua asta contra unei unghii de-oca? Încă o foițucă frumos pictată pentru o valoare devalorizabilă – nu doar financiar, ci chiar până la curânda destrucție totală… Dar hai să zicem că 2024 era doar o metaforă temporală, sugerată foarte temporar, mai degrabă strămutabilă-n fapt către tot alte și-alte calende. Oricum, ce ți-e 3-4 sau 5-7 (hai 10) anișori?
Toată treaba cu imprimarea de nemaivăzute bancnote e o idioțenie – în contextul în care toată lumea se chinuie să reducă circuitul banului peșin, să evite evaziunea și banul negru, să generalizeze tranzacția cu cardul, cu digitalizarea online, cu androidul telemobiletic direct din cont virtual. Așadar, în context real, retipărirea de bancnote nu poate părea decât „de amorul artei”, de dragul risipei, de dragul mai azvârlirii câtorva milioane în contul unui grafician, al producătorului de plastic special, al tiparniței (să fie oare vechea Imprimerie/Monetărie a Statului, sau cineștie ce nemaipomenită tipografie a vreunui stat partener de servicii plătite fabulos și secret?). Bașca serviciile de transport, asigurare, siguranță, distribuție (etc.). O nouă bancnotă, de dragul egalității de gen (sau de dragul a d-zeu știe de-acum încolo ce se va mai inventa drept interes național/public legitim), e exact ca o nouă hăinuță de firmă, achiziționată de dragul îmbucurării dulăpoaielor deja suprasaturate ale oricărei primadone fițoase. O nouă bancnotă, care chiar nu lipsea, chiar nu interesa bietul popor! Cât despre fala vreunei duduci europarlamentare (care ar fi făcut presiuni în sensul acesta)… chiar e de pomină. Bine că și-a găsit sensul și utilitatea pe maidan bruxelloa/strassbourgoa/luxdemburgoa. Oare a mai auzit cineva, d’-acolo-șa ori d’-acilea-ici, despre vreo altă inițiativă și realizare a domniei dumneaei?
Unii s-ar putea cogita dacă „egalitatea de gen” este, ar trebui să fie (sau nu neapărat) și vreo „egalitate de valoare”. Personal, cred că Ioana d’Arc, pentru franțuji, ar fi putut însemna mai mult (așadar valoric) decât vreun președinte al Franței moderne sau decât numeroasele muieruști golașe și anonime, poate chiar decât simbolica Marianne, de pe toate bancnotele premoderne și interbelice ale marii țări. Păstrând proporțiile, și soldatul nostru, juna Ecaterina Teodoroiu, a fost un fel de (sau un pic de) Jeanne d’Arc. Deci, precis nu împotriva dumneaei, a eroismului sau a nelumirii sale aș avea ceva. Doar antiausteritatea desăvârșită, risipa de costuri și mofturi demonstrată de simpla lansare a unei noi cupiuri mi se pare demnă de orice dubiu și dubitații.
Despre iconografia reprezentării statului pe bancnote (simbolisme istorice, virilizări, demasculinizări și efeminări comunicațional-semantice, plus moderna promovare a valorilor culturale naționale) am tot scris și scris și vorbit cu alte ocazii. Așa că dacă zic acum că, personal, pentru o nouă emisiune a imaginii Statului aș fi preferat să se caute și să se găsească o doamnă mai puțin bărbat, adică militar, argumentația trebuie a se presupune că, deși momentan e total comprimată, în detaliu ar fi de prea multe pagini. Pe scurt, sau în realitate, aș fi preferat să fie ales un spirit umanist, cultural, artistic, ori doar de mare obraz moral. Sens în care prima regină a României, Elisabeta, alias Carmen Sylva, chiar că n-ar fi făcut de rușine statul, țara, nația, femeile, bărbații și orice alte formule geno-sexuale din România. Căci a fost și mare patriot, mare româncă, și mare artistă, pictoriță și prolifică scriitoare. Maria, la rându-i, iarăși binemeritând. [Nota bene: drept e, există o bancnotă de colecție, cu Ferdinand și Maria, valorând 100 de lei, costând 150, însă tipărită doar în 10.000 de exemplare și numai pentru numismații colecționari. Iar bănuți comemorativi/aniversari (care de aur, care de-argint și mai ales de aramă, cum a catadicsit să tot producă Banca Națională, surprinzându-ne), au mai marcat cele două regine.] Și precis s-ar mai fi putut găsi vreo 2-3 femei (pe moneduțe de colecție s-au bătut deja), femei nu negreșit extrem de populare (încă), dar demne de a fi ridicate pe vreun postament chiar cu prilejul prezent. Că tot felul de doamne/domnițe și soții, slavă domnului, fură destule în evul mediu median și târziu, care făcând și dregând, care tunând și fulgerând. Apoi mai departe mergând, cu de pildă Ana Aslan se făcea țara de râs? Cu Elisaveta Rizea sau cu Doina Cornea, tot așa? Dar Ana Blandiana ce-are? A, n-a murit încă. Scuzé-moa! Cineva o are totuși în vedere și-n sensul ăsta, nu? Oricum, pe net sunt de găsit și bancnote imaginare, mănărite șmecher de câte-un fitecine, putându-se vedea pe-acolo chiar și 100 cu cele trei năzdrăvane Elene contemporane (ceaușeasca, băseasca, udreasca). Însă de-adevăratelea și seriozamente, pentru moment nu s-a găsit niciun alt chip, taman militarii – care vor fi totdeauna gata să-și înfigă cu fală și autoritarism lancea propriei efigii, arte și meserii – sărind în ochii Guvernatorului la țanc… Deci, facă-se!
Dar, zău-parol-pe-onoarea-mea: nu-i păcat de bani? Nu-i păcat de costuri, adică de-atâta prăpădanie? Căci emiterea unei bancnote aparte nu-i treabă de 2-3 mii de lei brut (cât ai plăti lunar pe-o brută de mascul).
S-a zis la un momențel dat/nedat și că noua bancnotă era să-l înlocuiască pe Lucian Blaga, cel promovat tot de amorul artei (ba chiar și c-un mirabil fragment poetic). Să-l radă cu totul, deoarece mult preapuțintică lume ar putea descrie bancnota poetului și filosofului ardelean (cu-atât mai mult să citeze citatul), dat fiind că în ultimul deceniu n-a mai prea fost de văzut (poate doar acasucă, în clasoarele sau fișetele de colecționari). Practic, a ieșit „firesc” din uzul cotidian/popular, nu doar grație unui tiraj ceva mai redus, ci mai ales fiindcă valoarea lui de 200 deloc nu ușura, prin substituirea încă unei foi de-100, portofelul și buzunarul omului. Soarta unei foițe de 20 de lei va fi cam aceeași, românii obișnuindu-se mult prea tare cu schimbul în cupiuri de 10, sărind repede la 50 și-100. De bancnota cu celebra eclipsă (primul polimer național, frumos dar mai scump în cost material decât valoarea-i de curs financiar) sau de bietul Antipa, de pe-un alt inutil 200, sau de meșterul Brâncuși, pe-un alt ban lucrat cu mare artă, ba chiar și de vreuna din cele două miuțe de hârtie-hârtie a primului și secundului Eminescu, își mai aduce cineva aminte?
Cum? Nu-și mai aduce nime? Chiar așa, neamule?… Ei bine, las’ că te-ajut eu. Mai am unul din cei doi Eminești în propria colecție; și chiar de mă risc să-o pierd (poa’ să mi se fure, căci e mai mult decât „de colecție”; este de „Colecție Specială”, de vă uitați mai bine remarcați că e chiar unicat!), uite că mă risc. O pozez chiar acu… Gata, o-am pozat, iată că-o și arăt:
[ imagine total autentică, în perfectă conformitate cu originalul, acesta fiind scos din circulația reală a vremii chiar de către subsemnat, drept bun de arhivă/tezaur personal ]
Într-altă (mare) ordine de idei, unii n-am uitat cabotinismul cu care vorbea cândva chiar fratele mai mic (frate nu de sânge, ci de arme, bagaje, bani, avere și nemurire pe funcție și profesie) al Guvernatorului Suprem, despre redenominarea din 2005. Căci abia cu vreun an înainte fusese întrebat dacă se renunță la multele milioane, belind ceva zerouri, schimbându-se banii. Ce prostie. „Leul greu” – a zis atunci omul – a fost doar o glumă, pe care tovarășii (pardon, colegii) i-au făcut-o Guvernatorului cu prilejul propriei aniversări. I s-a dăruit un leu de pluș, plin sau umflat cu nuștiuce (poate monede, pițule, grițari, firfirici), aplaudacii momentului zicându-i leu greu și făcându-i maestrului guvernator un apropo cu care niciunul din respectiva preaînaltă adunare n-ar fi fost de-acord, doar zâmbind/hăhăind. Ei bine, nu după multe luni reforma cifrică a fost fapt, și nimeni n-a mai zâmburit de grația cu care fuseserăm induși în eroare (de alminteri preastimabilul mediator oficial continuând hăthăt cariera de livrator de brașoave oficiale) cu privire la ceea ce se cocea și se-amâna de multă vreme. Oricum, a fost bine pentru absolut oricine că am scăpat de zerourile milioanelor, moment din care s-a vorbit tot mai mult de faptul că, reducându-se masa papetar-monetară, toată lumea s-a descurcat cu calculele și peșinul mult mai ușor și bine. Perfect. Felicitări prin saloane, strângeri de mână, plescăituri de buze/limbă, frecare satisfăcută de palme, vârârea lor în jeburi, după cureaua brăcinarului ori în cheotoarea lanțurilor de ceas argintat (poate, să sperăm, la sfârșit inclusiv spălarea respectivelor palme). Toate bune și frumoase.
Numai că, totuși-totuși, tot s-a avansat în inflație, tot erau prea multe bancnotele în portofele, așa că iar s-a venit cu o faptă de geniu. S-a reinventat, reintrodus, deci retipărit, bancnota de 5 milioane, mai exact de 500. Zicându-se că (iarăși citându-l liber pe marele maestru al purtării de vorbe goale), bieții români să nu carecumva să se trambaleze cărând cu ei prea multe fișicuri pentru orice operațiune de încasare sau plată. Foarte bine. Trăgându-se-n tiraj de tiraj bancnota salutară, portmoneele și pozonarele poporului n-au mai pârâit, nu s-au mai sfâșiat. Dar, minune, nici asta n-a fost îndeajuns. S-a reinventat, reintrodus și retipărit bancnota de 200 de lei. Cea egal intermediară și inutilă, cu Blaga. Alte multe multe milioane de exemplare (zic așa fiindcă la miliarde chiar nu-s capabil să mă gândesc), alte sume imense pentru plastic, cerneluri, imprimare, depozitare și transport, difuzare și redistribuție în viața economiei reale, populare, iarăși circulația, deci utilitatea acestor bancnote fiind minimalissimă. Acuma, cu bancnota egalității de gen și a promovării femeilor era/pică la mijloc (sau spate) tot „utila” problemă a scutirii pieloaselor portofele și-a textilelor buzunare, tot fudulia intrării în rândul câtorva state prime și minoritare, ori cea a nevoii de a mai plăti/răsplăti niște servi, niște servicii, niște fițe? Tocmai acuma (zdrang!), taman când să treacă toată lumea pe viramente, transferuri și plăți cardo-bancare, internetiste sau telefoniste…
Ce mi se pare nu doar la mintea cocoșului, dar chiar și-a oricărei nenorocite de găini, e cum de nu s-a gândit niciodată BNRul să-și externalizeze genialele-i propuneri și impuneri? Cum de nu s-a gândit mai des și eficient să-și micșoreze deranjul, costurile? Pe concret: cum de nu i-a venit să dea 2-3 lei la absolut fiece bancă, pentru ca toate băncile din RO să picteze chiar pe propriile lor carduri de plastic și câte o figură, nume și simbol profesional al câte unei Mari Femei sau Mare Bărbat de Mare Cinste Română? Ar fi costat, precis, mult mai puțin. Mai ales că toate băncile reînoiesc toate cardurile populației la câte 2 ani, acestea ar fi putut face o foarte eficientă promovare a valorilor umane naționale, la fiece 2 ani putând picta pe carduri, cât de mic, tot câte-un alt chip. O promovare și mai eficientă decât bancnotele, deoarece, schimbând cardul/imaginea tot la 2 ani, oamenii chiar ar fi privit portretul, poate-ar fi mers pe net ca să afle amănunte, în vreme ce bancnotele, durând decenii, devin cu timpul total neobservate în detaliul artistic sau în mesajul educativ de către utilizatorii lor. Căci trebuie să fiți siguri: așa cum oamenii privesc pictura vastă a bisericilor doar prima și a 2-a oară când intră într-un lăcaș, la următoarele frecventări ignorând total fresca pereților și stând la coadă doar pentru iconițele de pupat, tot așa uită și de pozele bancnotelor după câteva zilișoare de la lansarea universală sau primirea lor personală.
Bancnotă de-amorul genului! Măi să fie! Dar de ce n-ar fi România chiar prima pe lume, scoțând o bancnotă și cu steaguri și-nsemne rogvaive, pentru a dovedi egalitatea între toate variațiile de sex și gen? De ce nu, pentru egalitate între religii, una cu chipul vreunuia din frații mozaici și mai ales una cu vreunul din domnitorii moldo-valahi convertiți la islamul otomanist? Care-i problema? (Da serios: care-i Problema?) De ce să nu ne apărăm/protejăm și promovăm sărăciile și nevoile și nevoințele și nenorocirile și neamul și nemușagurile în toată splendoarea și complexitatea adevărurilor trăite? Prin urmare așadar: faceți, vă rog frumos, faceți! Și trageți, vă rog frumos, trageți! Preadodoloi fiind bugetul patriei, tocați din el și pentru alte și-alte și mereu alte mofturi!
