Protagonistul romanului lui Christoph Ransmayr, o explorare a problemei timpului aproape sufocantă prin extravaganța stilistică, este un bărbat occidental pe care interesele de afaceri îl duc în Orientul Îndepărtat – tărâmul misterelor, al morții și al frumuseții neașteptate. Inimile cunoscătorilor operei lui David Mitchell vor bate mai repede citind descrierea de pe copertă, deoarece scriitorul britanic își construiește monumentalul său roman istoric The Thousand Autumns of Jacob de Zoet din elemente similare. În timp ce romanul lui Mitchell se remarcă prin împletirea întortocheată a firelor narative și prin virtuozitatea grațioasă a limbajului, austriacul Ransmayr elaborează o reflecție filosofică complexă pornind de la o poveste simplă.
Narațiunea oferă cadrul pentru o întâlnire ce nu a avut loc în realitate: între împăratul chinez Qianlong, stăpânul timpului, și Alister Cox, maestrul măsurării timpului. În viziunea lui Ransmayr, Cox, personaj inspirat de inventatorul James Cox, ajunge la clientul său sublim și inaccesibil într-o stare de zdrobire sufletească după moartea fiicei sale și împovărat de amintirea tăcerii soției sale. Megalomania imperială și doliul patern se întâlnesc în proiectul extraordinar în care împăratul îi comandă inventatorului să construiască mecanisme ce măsoară timpul în mod diferit: așa cum trece acesta pentru un copil, pentru condamnații la moarte și pentru iubiți.
Scriitorul apelează la paralele subtile pentru a desena profilul împăratului și al lui Cox. La prima lor apariție, ambii sunt fragili: Qianlong, Stăpânul Celor Zece Mii de Ani este copleșit de febră, iar Cox de doliu. Așa cum Orașul Interzis este o cetate a fricii și a reverenței, tot așa casa lui Cox din Anglia este scena temerii tinerei soții de căsnicie și a adorației ceasornicarului față de soție. Ambii își formează prime impresii înșelătoare despre întâlnirea cu lumea celuilalt: delegaților chinezi li se pare că copilul mort al ceasornicarului este o mașinărie minunată, iar Cox, la sosire, interpretează impresionantele focuri de artificii ca semne de bun venit, deși acestea sunt menite doar să celebreze mutilarea punitivă a funcționarilor fiscali.
Ransmayr dezvoltă acțiunea cu sensibilitate filosofică. Proiectul ceasurilor începe cu manufactura dispozitivului care măsoară timpul copilului. Lucrările sunt oprite apoi, pentru ca timpul (joc de cuvinte intenționat!) să fie dedicat celui de-al doilea proiect: instrumentul care surprinde percepția temporală a osânditului la moarte. Oare nu spulberă și moartea tot așa miracolul nașterii și al vieții? Când asistentul lui Cox pune întrebarea esențială privitoare la diferența dintre cele două tipuri de ceas, Cox formulează un veritabil răspuns leibnizian: ea rezidă în privitor. Într-adevăr, timpul nu este o substanță de sine stătătoare, ci o noțiune relațională, indicând raporturile de ordine dintre lucruri și evenimente. Răspunsul din romanul Cox se mișcă pe un plan mai profund, existențial: timpul este modul în care ne raportăm la viață și la moarte.
Cu un crescendo insuportabil de intens apare întorsătura neașteptată: maeștrii sunt rugați să lase deoparte și cel de-al doilea subproiect și să se dedice celui de-al treilea și mai mare dintre ceasornice – mecanismului care măsoară eternitatea.
În timp ce maestrul ceasornicar Cox îndeplinește extravaganta dorință a împăratului, ba chiar „visul lui devenit peremptoriu”, practică și propria psihoterapie de doliu. El, care prin uimitoarele mecanisme automate poate însufleți materia moartă, a eșuat în readucerea la viață a celei mai iubite materii moarte dintre toate. De aceea, toată știința sa pe care o pune în această lucrare supremă este o coroană împletită pentru fetița lui decedată. Doliul extrem și obsesiv al lui Cox este la fel de totalitar și necruțător precum grandomania imperială, care caută să creeze un perpetuum mobile și prin acesta să subjuge timpul. Cox sesizează caracterul metafizic al întreprinderii, pe care o compară cu alchimia. Dacă primele respirații ale noului-născut marchează ritmul călătoriei care duce inevitabil la moarte (auzim aici un subtil ecou beckettian, al vieții ca descompunere), atunci pornirea mecanismului perpetuu mobil ar declanșa procesul opus, fiind un prim pas spre eternitate. Cucerirea timpului nu face altceva decât să nege relativitatea acestuia, afirmând caracterul absolut și substanțial al timpului prin cuprinderea lui.
Mă așteptam ca primele două opere întrerupte să fie urmate de construirea mecanismului care redă percepția temporală a îndrăgostiților. Dar faptul că aceasta nu se produce nu indică oare că iubirea este incomensurabilă? O non-substanță, ca și timpul însuși? Sau avem de-a face cu postularea inseparabilității dragostei și veșniciei? Prima persoană căreia împăratul îi arată mașinăria extraordinară este concubina preferată, feciorelnica An. În această scenă cathartică are loc și o trezire interioară a lui Cox, care gustă atemporalitatea atunci când formulează concluzia puternic încărcată emoțional: iubirea este lumină eternă și o singură scânteie din ea căzută asupra persoanei iubite leagă pe cel care iubește de cea care este iubită – sau, cu termenul metafizic fad, pe existenți – pentru totdeauna. Gabriel Marcel a exprimat aceeași idee mai simplu: când îi spui cuiva „te iubesc”, înseamnă în esență că „tu nu vei muri”.
Abordarea temei timpului este o sarcină dificilă pentru gândire, dar și pentru dialog. Cox refuză să pună întrebări deținuților condamnați la moarte, la care a fost trimis să-i interogheze, despre percepția lor asupra timpului. Nici ei nu răspund la întrebările pe care interpretul, temător și creativ, le inserează între monologurile participanților la acest non-dialog. Timpul, așadar, nu este un subiect de discutat, după cum consemnează și filosoful Vladimir Jankélévitch în ultima sa frază notată înainte de a muri: „el servește la compararea duratelor comensurabile, la evaluarea uneia în raport cu cealaltă pe o scară comună, dar tace despre natura sa intrinsecă, despre misterul insondabil pe care îl reprezintă”. Această inabordabilitate se reverberează și în caracterul sumar al firului romantic, intenționat nefinalizat și schițat doar sugestiv, din romanul lui Ransmayr: tot ceea ce este legat de timp este inevitabil neterminat, incomplet și trezește dorul de mai mult.
Scriitorul și criticul literar László Márton observă o similitudine între opera lui Ransmayr și romanul lui Alfred Kubin intitulat Cealaltă parte. Singurul roman al graficianului Kubin este o viziune simbolistă, o utopie – ca toate utopiile – cu rezonanțe distopice, în care timpul dobândește o semnificație cu totul diferită. Narațiunea kubiniană care prezintă lumea de vis – sau dacă doriți: oneirocrația – a lui Patera cercetează cu o forță vizuală înfiorătoare nu atât tema timpului, cât a visării, a dorului autoamăgitor, permițând concluzii utile despre funcționarea societății. Ea se încheie cu imagini de groază ale apocalipsei care se devorează pe sine. Supremul merit al acestei scrieri prea puțin cunoscute îl identific în proiectarea unei viziuni profetice a războiului cu câțiva ani înainte de Primul Război Mondial. Rezistând oricăror schimbări, Patera vrea să ascundă timpul, în timp ce împăratul chinez al lui Ransmayr, prin „eternometrul” construit, își propune exact opusul: să pună o santinelă lângă timp.
Limbajul lui Ransmayr, deși poetic, este foarte dens. Descrie decorurile (de exemplu atelierul ceasornicarului, canalele chinezești) și gândurile cu sintagme și fraze atributive și adverbiale complexe, care sunt firești în limba germană, dar pot prezenta o provocare pentru traducători. O provocare îndeplinită cu succes de Daniela Ștefănescu, care transpune scrierea autorului cunoscut pentru stilul său cizelat într-un text românesc atrăgător.
Imaginile alunecă una în alta cu o gingășie lirică. Este de neuitat cum descrierea tinerei Faye, care se aruncă, parcă zburând, în brațele lui Cox, este urmată de prezentarea modului în care acesta face posibil zborul prin construirea unor păsări mecanice. Dialogurile nemarcate prin semne de punctuație în original (includerea acestora în traducerea română, inexplicabilă din punct de vedere traductologic, întrerupe ocazional fluxul irezistibil de seducător al narațiunii), propozițiile șerpuitoare, bogăția aproape insuportabilă a imaginilor, vorbirea la persoana a treia transformă textul într-un șuvoi imens și misterios, precum timpul însuși. Caracterizarea – cum altfel în aceste condiții? – este frugală: personajele sunt doar figuranți în grandiosul spectacol al misterului. Paragrafele introductive care se încheie cu două puncte sunt deseori urmate de fraze meandrice descriptive. Așadar, chiar structura romanului se aseamănă cu un complicat ceasornic, al cărui cadran încântător ascunde un adevărat mecanism dedalian.
Umorul, un condiment discret al narațiunii, se naște din situații de o gravitate teribilă: interpretul englezilor le dă de știre că împăratul le vrea capul. Fiorul nu este potolit de precizarea că acesta, de fapt, le cere inteligența și cunoștințele. Umorul nemilos șochează și în relatarea călătoriei curții imperiale și a oaspeților englezi la palatul de vară. În scena cea mai memorabilă a romanului pentru mine, Ransmayr îmbracă, absolut uluitor, critica totalitarismului într-o descriere a naturii care îți taie răsuflarea. Cine ar fi crezut că neadmirarea priveliștii, lipsa plăcerii estetice poate fi o infracțiune pasibilă de pedeapsa capitală? Totul servește la perpetuarea misterului: indiferent la ce incident ar fi martori oaspeții, se recomandă să îl ignore. Aici lumea, în forma ei brută și neprocesată, dăunează ochilor. Primim un posibil răspuns la dificila întrebare privitoare la esența puterii și modul în care poate fi păstrată: forța ei se bazează pe misterul care o înconjoară. Și aici într-adevăr asocierea cu lumea lui Kubin este justificată, deoarece Patera din Cealaltă parte s-a înveșmântat și el în inaccesibilitate, învăluindu-se în obscuritate pentru a-și menține puterea mistică cu care susține universul pe care l-a creat.
Scena finală din romanul Cox, în care împăratul ia o decizie neașteptată cu privire la invenția supremă, ceasul eternității, este în concordanță cu ceea ce știm despre personajul istoric care l-a inspirat: acesta a abdicat de bunăvoie, ca semn al unei promisiuni smerite față de strămoșii săi că nu avea să domnească mai mult decât bunicul său.
Romanul, pentru mine, este o lucrare în esență filosofică. În pofida lirismului extraordinar al execuției, concluzia finală rămâne orientată în direcția metafizicii. Chiar și un fictiv ceas perpetuu mobil ar putea face doar ceea ce fac toate aparatele de măsurare a timpului, aceste „parabole și intuiții luminoase, scânteietoare ale eternității”: să semnaleze trecerea inexorabilă a timpului. Împăratul își dă seama că pentru a scăpa din ghearele cumplite ale timpului, nu timpul trebuie oprit. Doar măsurarea anxioasă a lui. Modul în care această sarcină înțeleaptă, dar aparent imposibilă poate fi îndeplinită este sugerat de dedicația romanului: Dedicat lui An, simbolului iubirii, ceea ce ne dă de înțeles că iubirea poate eluda și poate depăși caracterul final al morții. Această plinătate a dragostei este esența timpului.
–Christoph Ransmayr: Cox sau mersul timpului. Humanitas Fiction, 2018, trad. Daniela Ștefănescu
