Știind că Divanul de la București nu-i era în esență ostil, Tudor a găsit cu cale să‑i adreseze doar niște cereri revoluționare moderate, căutând totodată să nu dezamăgească poporul flămând căruia îi dăduse atâtea speranțe. Astfel, el nu pretindea abolirea privilegiilor boierimii, după cum am văzut că se gândise Alexandru Ipsilanti, ori anularea tuturor dărilor, așa cum se zvonea, ci doar desființarea a două dintre cele șase dăjdii aflate în plată în vremea lui Caragea vodă, precum și revenirea oieritului, dijmăritului și vinăriciului la nivelul din 1818. Solicita în schimb abrogarea împovărătoarelor vămi comerciale interne și reducerea câștigului obținut de brutari, casapi și băcani din vânzarea pâinii, a cărnii și a celorlalte alimente, astfel încât și sărăcimea să aibă acces neîngrădit la produsele de bază. Pentru a‑i satisface pe panduri, de devotamentul cărora avea să depindă succesul întreprinderii sale, cerea desființarea trupelor spătăriei și înlocuirea lor cu „patru miie de ostași panduri cu căpeteniile lor și [doar] doao sute arnăuți, scutiți de toate dările“ și remunerați de mănăstiri. Nu pretindea însă revenirea domniilor pământene, așa cum generos avea să propună același Alexandru Ipsilanti, ci doar limitarea la patru a numărului de demnitari eleni pe care avea să îi aducă de la Stambul principele fanariot – firește, grecii stabiliți de mai multă vreme în țară puteau ocupa în continuare orice funcție în stat.
Această gravură atribuită lui K. Danielis și datând ulterior anului 1870 îl prezintă pe Tudor Vladimirescu (primul din dreapta) cu o alură impozantă și o vestimentație somptuoasă.
