Şi poate că doar apropierea morţii ne poate dărui acest acut, neliniştitor, melancolic simţ al introspecţiei, de parcă, o dată cu ivirea ei, tot ceea ce este vanitos şi van se duce, spre a face loc tăcerii întretăiate de murmur, asemeni unei case ale cărei camere sunt străbătute de duhurile ce cresc din zidurile uitate ale vremii.
Şi poate că doar apropierea morţii ne poate acorda privilegiul nostalgic al privirii cu care ne întoarcem spre trecutul pe care îl credeam uitat, pentru a ne confunda cu urmele paşilor de pe drumurile trasate de vântul tomnatec.
Şi poate că doar apropierea morţii ne poate aduce aproape, ca pe o şoaptă parfumată, întreaga bucurie a copilăriei în care fiinţele noastre se adânceau, ca într-o mare agitată de valuri, o mare ale cărei culmi de spumă adăpostesc pescăruşii şi soarele însuşi, înainte de a se topi în amurg.
Şi poate că doar apropierea morţii ne poate învăţa să rostim, cu autenticitatea înlăcrimată a dimineţilor pustii, cuvintele pe care am ales de atâtea ori să nu le rostim în lumina zilelor de altădată, crezând, cu naivitatea tandră a celor de demult, că vremea fericirii noastre nu avea să cunoască capăt, curgând, lin, ca un fluviu ce caută tihna expiatoare a mării materne.
Şi poate că doar apropierea morţii ne poate instrui în arta îndepărtării, a dorului şi a aşteptării, astfel cum contemplăm ţinutul de contur mişcător al vieţii noastre pierdute: şi de abia acum ireversibilul este cuvântul în care intensitatea durerii se ascunde, ca într-un ţipăt.
Şi poate că doar apropierea morţii face să crească dragostea ce nu acceptă uitarea, intensă şi tumultuoasă ca un glas al elementelor, graţioasă şi visătoare ca un desen de copil, implacabilă şi nostalgică, ca un vânt al toamnei- doar aici, în acest colţ din care frivolitatea a fost alungată, ea se regăseşte în gesturile de continuitate ale dorului şi în străfulgerările de amintiri ce retrezesc, electric şi hipnotic, ecoul altor anotimpuri.
Şi în această apropiere a morţii am ales, împreună, să scriem jurnalul ce ne este casă şi port, ca şi cum doar imaginile smulse nopţii stroboscopice ar mai putea convoca iubirea ce tresaltă în adânc, asemeni unui foc care nu se poate stinge decât în clipa în care eu însumi nu voi mai fi fost decât un val ce se topeşte în promoţia de unde a mării, vegheat de soarele ce se arcuieşte, în amurg.
Şi iată-ne unde ne era dat să ajungem, de parcă întreaga noastră fericire nu ar fi fost decât o presimţire tainică a tristeţii. Cei care nu mai sunt cresc în noi, ca un murmur, iar oglinzile în care ne privim întorc imaginea noastră unită.
Renunţând la cuvintele omeneşti ca la hainele sterpe unei zile ce trece, alegem, de acum înainte, disciplina visătoare a şoaptelor şi aşteptăm ca mâinile ce se ating să nu se mai despartă, niciodată, în vreme ce jurnalul se desface deasupra noastră, ca un cer tremurător de octombrie, punctat de norii simbolişti adăpostind urma surâsului tău.
