Montaigne:Eseuri. Cartea a doua (5)

Nu știu om care să fi pus în joc mai multe însușiri, înnăscute și dobândite, pentru a-și păstra puterea, și totuși a pierdut-o de parcă ar fi fost copil. De aceea, din atâtea cazuri asemănătoare cunoscute mie, l-am ales pe el drept cel mai pilduitor. Ar fi un subiect de dezbatere școlărească dacă pentru el e mai bine așa sau altfel. În față, toate i se pleacă, iar puterea îi e lăsată să stăpânească în gol, căci nu i se împotrivește nimeni niciodată: e crezut, temut și respectat cât poftește. Dă afară un slujitor? Omul își strânge catrafusele și se face nevăzut, dar doar dinaintea ochilor săi: umbletul bătrânilor e atât de greoi, iar simțurile atât de tulburi, că omul va locui și sluji în aceeași casă un an întreg, fără a fi descoperit. Iar când sosește vremea, apar scrisori venite chipurile de departe, cerșind iertare, implorând și făgăduind îndreptare, care-l repun la loc de cinste. Încheie măritul Domn un târg sau trimite o misivă care nu-s pe plac? Pe dată îi sunt anulate, născocindu-se pricini fără număr pentru a face iertat faptul că poruncile nu i-au fost îndeplinite sau n-a primit răspuns. Cum nici o scrisoare sosită nu-i este dată mai întâi lui, nu le vede decât pe cele socotite bune a-i fi aduse la cunoștință. Iar dacă din întâmplare îi pică în mână vreuna, cum obișnuiește să se bizuie pe cineva ca să i le citească, prepusul găsește numaidecât în ele tot ce vrea, arătându-i-se de fiecare dată că cine îl înjură îi cere-n fapt iertare. Până la urmă, nu-și cunoaște trebile decât în felul ăsta măsluit, menit pe cât se poate să-l mulțumească, ca să nu-l mâhnească și să nu-i stârnească furia. Am văzut sub diferite înfățișări nu puține gospodării cârmuite statornic și mult timp exact în acest fel.

Diderot despre Montaigne

”Aceste eseuri vor fi citite cât timp vor exista oameni care iubesc adevărul, forța și simplitatea. Opera lui Montaigne este piatra de încercare a unui spirit ales. Celui căruia nu-i place s-o citească spuneți-i că suferă de un viciu al inimii sau înțelegerii; aproape că nu e problemă pe care el să n-o fi cercetat pe toate fețele, rămânând la fel de convingător întotdeauna. Contradicțiile operei sale sunt imaginea fidelă a contradicțiilor înțelegerii omenești. El își urmărește ideile fără nici o artă: puțin îi pasă de unde pornește, cum înaintează sau unde sfârșește. Spune lucrul care-l frământă aici și acum. Nu e nici mai închegat, nici mai dezlânat când scrie decât e când gândește sau visează… El ni se arată sub cele mai felurite chipuri: când bun, când desfrânat, când îngăduitor, când înfumurat, când bănuitor sau superstițios. Dar, orice-ar spune, interesează și instruiește”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *