Montaigne:Eseuri. Cartea a doua (4)

Bătrânețea are atâtea metehne, e atât de nevolnică și devine ținta disprețului atât de lesne, încât cel mai mare câștig pe care-l poate avea e dragostea și afecțiunea celor din jur: porunca și frica nu mai sunt arme pentru ea. Am cunoscut pe unul, poruncitor nevoie-mare în tinerețe, care, ajuns bătrân, cât se poate de sănătos încă, tună și fulgeră, înjură ca cel mai turbat jupân din Franța, e bântuit de griji și stă mereu la pândă. Dar totul e doar o mascaradă, la care uneltește chiar familia: din tot ce are în pivniță, în pod, ba chiar și-n pungă, alții trag marile foloase, în timp ce el își ține cheile în chimir, păzindu-le ca pe ochii din cap. Și-n vreme ce el se mulțumește să fie hapsân și zgârcit la mâncare, în alte colțuri ale casei totul e desfrâu: mese de joc, risipă, râs pe la spate de furia și veghea lui zadarnică. Toți sunt cu ochii pe el. Dacă din întâmplare i se lipește de suflet un biet slujitor, i se strecoară îndată bănuieli, din care bătrânii mușcă de bunăvoie, chiar și fără îndemn. De câte ori nu mi s-a lăudat cum îi ține în frâu pe-ai săi și câtă ascultare și respect primește din partea lor în schimb, precum și cât de bine își știe socotelile!

Singur el, de fapt, nu știe. TER. [84] IV, ii, 548

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *