La 50 de ani de la prima publicare integrală a Eseurilor lui Montaigne în limba română, Editura Humanitas oferă cititorilor o nouă traducere a acestei opere fundamentale, semnată de Vlad Russo. Noua versiune, deopotrivă riguroasă și firească, urmărește să-l aducă pe Montaigne mai aproape de spiritul vremii noastre, oferindu-i cititorului o adevărată bucurie a lecturii. Ea este programată să apară în trei volume, fiecare cuprinzând câte o carte a Eseurilor. (Editura)
FRAGMENT
Din capitolul VIII Despre afecțiunea taților pentru copii 
De vreme ce Dumnezeu a găsit cu cale să dea o anumită putere rațiunii noastre, ca să nu ne supunem slugarnic, aidoma dobitoacelor, legilor de care ascultă toți, ci dimpotrivă, să le urmăm potrivit judecății și liberei noastre voințe, trebuie într-adevăr să dăm oarece ascultare simplei porunci a naturii, dar totodată să nu ne lăsăm despotic copleșiți de ea: numai rațiunea trebuie să ne călăuzească înclinațiile. În ce mă privește, întâmpin cu o ciudată răceală pornirile apărute în noi fără rânduiala și mijlocirea judecății. Astfel, în legătură cu subiectul despre care vorbesc, nu pot accepta focul cu care ne îmbrățișăm copiii abia născuți, al căror suflet și al căror trup sunt lipsite de simțire și de o formă limpede care să ni-i facă dragi; de aceea nici n-am suportat să fie crescuți în preajma mea. O dragoste adevărată și chibzuită ar trebui să se înfiripe și să crească pe măsură ce ne dau mărturii despre ei; iar atunci, dacă merită, pornirea firească mergând mână în mână cu rațiunea, să-i înconjurăm cu o dragoste cu-adevărat părintească; iar dacă nu, să-i judecăm la fel, bizuindu-ne întotdeauna pe rațiune, oricare ne-ar fi îndemnul firesc. Lucrurile se petrec însă de foarte multe ori pe dos, și cel mai adesea ne înduioșează mai tare țopăiala, jocurile și năzdrăvăniile lor copilărești decât faptele împlinite de mai târziu, de parcă i-am îndrăgi spre desfătarea noastră, ca pe niște maimuțe, nicidecum ca pe oameni. Iar cine le oferă cu mărinimie jucării în copilărie devine dintr-odată strâns la pungă când vine vorba de cea mai măruntă cheltuială de care au nevoie când sunt mari. Ba s-ar părea că invidia ce ne cuprinde văzându-i că scot capul în lume și se bucură de ea, tocmai când noi suntem pe cale s-o părăsim, ne face mai socotiți și mai zgârciți față de ei: ne supără că ne suflă-n ceafă, de parcă ne-ar cere să plecăm. Dacă ne temem de așa ceva, de vreme ce pe drept cuvânt stă scris că ei nu pot trăi sau exista decât pe spinarea vieții și existenței noastre, nu trebuie să ne apucăm să facem copii.
În ce mă privește, găsesc că e o cruzime și o nedreptate să nu-i primim și să nu-i facem părtași la împărțeala agoniselii noastre; să nu-i asociem la cunoașterea treburilor casei, când sunt în stare de așa ceva; precum și să nu ne restrângem și să renunțăm la înlesnirile noastre ca să li le asigurăm lor, de vreme ce i-am adus pe lume în acest scop. E o nedreptate să vezi cum un tată bătrân, beteag și pe jumătate mort se bucură singur, la gura sobei, de bunuri ce-ar sluji cu vârf și îndesat la prosperitatea și întreținerea mai multor odrasle, lăsându-i totodată să-și piardă cei mai frumoși ani din lipsă de mijloace și din neputința de-a se impune în treburile publice și în stima oamenilor. Îi aruncăm în brațele deznădejdii, silindu-i să caute o cale, fie și nelegiuită, de a-și satisface trebuințele. Cum am întâlnit în vremea mea mai mulți tineri de neam dedați furtișagurilor până într-atât, că nici o pedeapsă nu-i putea face să se lepede de acest nărav. Cunosc pe unul dintr-o familie de vază, căruia i-am vorbit într-o zi despre asta, la rugămintea unui frate al său, prea-cinstit și vrednic gentilom. Mi-a răspuns mărturisindu-mi verde-n față c-o apucase pe această cale păcătoasă din pricina asprimii și zgârceniei tatălui; dar că se obișnuise în așa măsură cu ea, că nu se mai putea abține. Și numai ce fusese prins furând inelele unei doamne, pe când asista la ceremonia deșteptării ei împreună cu mulți alții. Mi-am amintit atunci de povestea auzită despre un alt gentilom, așa dedat și deprins încă din vremea tinereții cu această îndeletnicire de pomină, încât, devenit stăpân pe bunurile sale și hotărât să se dezbare de acest obicei, tot nu se putea abține, trecând prin fața unei dughene și văzând un lucru de care avea nevoie, să-l șterpelească, fie și urmând să-l plătească apoi printr-un trimis. Ba am văzut chiar câțiva inși nărăviți și dedați furtului până într-atât, încât și de la prieteni șterpeleau regulat câte ceva, pe care voiau pe urmă să-l înapoieze. Deși sunt gascon, nu-i viciu spre care să mă simt înclinat mai puțin. Îl urăsc din fire mai mult decât îl condamn cu argumente: nu-mi însușesc de la nimeni nimic, nici măcar îmboldit de dorință. Ținutul nostru este pe drept cuvânt mai ponegrit pentru asta decât altele din Franța, deși am văzut adesea în vremea noastră oameni de neam de pe aiurea încăpuți pe mâna justiției și condamnați pentru hoții cumplite. Mă tem că pentru acest dezmăț vina cade întru câtva și pe pomenitul nărav al taților.
