Montaigne: Eseuri. Cartea a doua (3)

Unui gentilom de treizeci și cinci de ani nu i-a sosit vremea să lase locul fiului său de douăzeci, căci încă mai merge la război și se înfățișează la Curtea suveranului său; are așadar nevoie de averea lui, pe care trebuie desigur s-o împartă, dar în așa fel încât să nu uite de sine pentru altul. El poate da pe drept cuvânt răspunsul pe care tații îl au de obicei pe buze: „Nu vreau să mă despoi înainte să mă duc la culcare.“ Însă un tată împovărat de ani și beteșuguri, pe care nevolnicia și sănătatea șubredă îl îndepărtează de traiul obișnuit, își face rău și lui, și alor săi când ține sub obroc avuții cu grămada. El a ajuns în starea în care, dacă are capul pe umeri, dorește să se despoaie ca să meargă la culcare, nerămânând doar cu izmana de pe el, ci păstrând și un veșmânt călduros pentru noapte; restul gătelilor însă, care nu-i mai sunt de trebuință, se cuvine să le dăruiască de bunăvoie celor îndrituiți a le primi după fireasca rânduială. Și e lucru chibzuit să le lase lor spre folosință, de vreme ce chiar natura îl împiedică să se bucure de ele; altminteri, ar da negreșit dovadă de neomenie și de pizmă. Cel mai nobil gest al împăratului Carol V a fost acela de-a fi priceput – potrivit pildei câtorva bărbați din vechime de aceeași statură cu el – că rațiunea ne cere să ne despuiem când veșmintele ne atârnă greu pe umeri și ne stânjenesc, precum și să ne culcăm când picioarele nu ne mai ascultă. Simțind, dar, că forța și tăria în cârmuire îl părăsesc, el îi trecu averea, mărirea și puterea fiului său, dimpreună cu gloria dobândită.

Calul, când îmbătrânește, înțelept la timp să-l las,

Ca să nu se poticnească și de râs să aibă parte. [horațiu]

Acest cusur de a nu-ți da seama din vreme și a nu simți neputința și cumplita vătămare pe care vârsta le aduce în chip firesc și trupului, și sufletului – deopotrivă după părerea mea, de nu cumva sufletului mai mult de jumătate – a năruit reputația celor mai mulți bărbați de seamă ai acestei lumi. Am întâlnit pe vremea mea, ba am și cunoscut, bărbați sus-puși care, se vedea cu ochiul liber, își pierduseră izbitor trecuta semeție pe care le-o cunoșteam din faima dobândită în anii lor mai buni. Le-aș fi dorit, firește, spre cinstea lor, să stea retrași la casa lor în tihnă, eliberați de îndatoriri publice și militare, care nu mai erau pentru umerii lor. Am fost cândva un apropiat al familiei unui gentilom văduv și foarte bătrân, dar încă verde. Avea mai multe fete de măritat și un fiu ajuns la vârsta de-a se arăta în lume, care-i împovărau casa cu nesfârșite cheltuieli și ospeții; dar se bucura prea puțin de toate astea, nu doar fiindcă îl apăsa grija economisirii, ci mai cu seamă fiindcă, din pricina anilor, începuse să ducă o viață foarte diferită de a noastră. I-am spus într-o zi pe șleau, așa cum obișnuiam, că i-ar ședea mai bine să ne lase nouă locul, cedându-i fiului său casa cea mare (singura bine rânduită și așezată) și retrăgându-se la o moșie ce avea în apropiere, unde nimeni n-avea să-i stânjenească tihna, căci altminteri n-avea cum scăpa de neajunsurile pe care i le pricinuiau felul de trai al odraslelor. Îmi dădu ascultare de atunci, și i-a prins bine.

Asta nu înseamnă să le oferim totul printr-un legământ de care să nu ne mai putem dezice apoi. Eu, care sunt pe cale să joc același rol, i-aș lăsa să se bucure de casa și de bunurile mele, păstrându-mi însă libertatea de-a mă răzgândi, dacă mi-ar da prilejul; le-aș îngădui să le folosească, nemaifiindu-mi mie la îndemână, iar din puterea asupra trebilor întregii case, mi-aș păstra atâta cât mi-ar fi pe plac. Căci am crezut întotdeauna că mare mulțumire trebuie să fie pentru un tată bătrân să-și călăuzească singur odraslele în chivernisirea trebilor, să poată încă din timpul vieții să le vegheze felul de-a se purta, oferindu-le îndrumarea și sfatul potrivit experienței sale, și să treacă el însuși vechea cinste și rânduiala casei în mâna urmașilor săi, încredințându-se astfel de nădejdile ce-și poate pune în purtarea lor viitoare. De aceea n-aș vrea să fug de tovărășia lor, aș dori să-i luminez de aproape și să mă bucur, potrivit vârstei mele, de voioșia și prăznuirile lor. Dacă n-aș trăi în mijlocul lor (și nici n-aș putea-o face fără să-i stingheresc prin amărăciunea vârstei și nevoința beteșugurilor mele, și totodată fără să mă silesc și să încalc regulile felului meu de trai de atunci), aș vrea măcar să trăiesc în preajma lor, într-o aripă a casei, nu cea mai arătoasă, ci cea mai tihnită. Nu cum l-am văzut acum câțiva ani pe decanul bisericii St. Hilaire din Poitiers, pe care mâhnirea pricinuită de melancolie îl împinsese la o asemenea singurătate, încât atunci când am intrat eu în odaia lui se făceau douăzeci și doi de ani de când n-o mai părăsise, deși se mișca în voie și fără greutate, nesuferind decât de o răceală ce i se lăsase pe piept. Abia îngăduia să fie vizitat o dată pe săptămână; stătea întruna în odaia lui încuiat pe dinăuntru, și nu vedea pe nimeni, afară de un servitor ce-i aducea de mâncare o dată pe zi, dar nu făcea decât să intre și să iasă. Îndeletnicirile îi erau preumblarea și, din când în când, cititul (căci era în felul lui cunoscător al literelor), în rest fiind ferm hotărât să moară ducând-o tot așa, ceea ce s-a și întâmplat la scurtă vreme.

Eu aș încerca cu duhul blândeții să le sădesc copiilor o vie afecțiune și o neprefăcută bunăvoință față de mine, lucru lesne de dobândit din partea celor buni din fire; căci dacă sunt fiare turbate, așa cum în veacul nostru s-au ivit legiune, trebuie să-i urâm și să fugim de ei cum se cuvine a face. Nu mă împac defel cu obiceiul de-a le interzice copiilor să ne spună „tată“, îndemnându-i să folosească alte nume, sub cuvânt că ar fi mai respectuoase, iar natura ne-ar fi dăruit cu prea puțină autoritate. Vasăzică îi spunem tată Dumnezeului atotputernic, dar strâmbăm din nas când copiii ne numesc așa! E o greșeală pe care am îndreptat-o în familia mea. Totodată, e o nebunie și o nedreptate a-i lipsi pe copiii ajunși în floarea vârstei de apropierea față de tații lor, ca și a vrea să păstrăm în fața lor o mutră severă și trufașă, nădăjduind astfel să-i ținem supuși și temători. Căci e o mascaradă inutilă, ce-i face pe tați să le apară copiilor nesuferiți, ba chiar mai rău, ridicoli. Ei au de partea lor tinerețea și forța, deci înclinația și ocrotirea lumii, și se uită batjocoritor la mutrele fioroase și despotice ale unui om căruia sângele nu-i mai clocotește nici în inimă și nici în vine: sperietori de ciori sadea! Chiar de m-aș putea face temut, mi-ar plăcea totuși să mă fac iubit.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *