Sunt răspântii ale vieții când fiecare dintre noi își dă seama că lumea în care avusesem parte de echilibru și seninătate este amenințată teribil și simțim brusc certitudinea că nu ne mai putem apăra de pericole cărora, până de curând, nu le acordasem nici cea mai mică atenție. Sau nici nu ne imaginasem că ar putea exista.
Cartea lui Emilian Iachimovski, decât tăcerea acestei camere, se datorează unei meditații adânci asupra vieții care este văzută foarte aproape de limita ei tragică. Ea vine dintr-o uriașă tristețe a unui suflet de o sensibilitate extremă, care simte durerea evenimentelor acut, nu prudent sau cu diplomație, ci din toată ființa. Nu este o durere existențială de sorginte metafizică, ci una concretă, foarte organică și foarte omenească. Cred că aici se află cheia cărții, izvorul cernit al inspirației ei, în aceste versuri tulburătoare, care nu sunt expresia unei anumite poetici asumate, ci doar emoție copleșitoare: „Stau singur în apartamentul/ În care ea a murit în somn// Când m-a născut a fost singură/ fără niciun ajutor într-o odaie modestă/ A tăiat cordonul ombilical cu dinții/ așa cum o învățase bunica ei Ana/ și nu a plâns// Când a murit a fost tot cu mine/ Doar noi doi […] Am urcat scara timpului împreună/ Ea s-a oprit pe o treaptă/ Eu poate mai am câțiva pași// Fotografia ființei dispărute te atinge/ precum lumina întârziată a unei stele”
(EMILIAN IACHIMOVSKI)
Acest volum, pe care l-aș numi cu o expresie de avangardă „un construct liric” are un principiu de compoziție observabil vizual. Sunt fotografii inserate în corpusul grafic, comentate poetic, ale unor apropiați care, unii dintre ei, nu mai sunt. Sau aproape toți nu mai sunt. Poetul pare a spune arghezian, că, pentru memoria lor, n-a putut să scrie „decât o carte”. A fost felul său delicat de a-i omagia.
Titlul la care a ajuns pentru lucrarea sa, pe de-o parte atrage atenția, pentru că recurge la o exprimare voit eronată, dar insistă asupra sentimentului dominant care este melancolia, iar un cititor atent va ști despre ce cameră este vorba. Poetul însuși explică titlul ales, dar în stilul său vag-metaforic, care „nu micșorează, ci mărește și mai mult taina”…
Structura cărții este orientată pe două planuri identificabile prin două titluri generice: Metastazele orașului și Morți succesive. Fiecare dintre cele două direcții are propriul său ton, propriul său sentiment. Observația critică domină prima dintre zone, atașamentul emoțional este nota definitorie pentru cea de-a doua.
Scriitura poetică este și ea duală. Pe de-o parte poetul practică dicteul automat în care cuvântul este un material aluvionar, pus în pagină și lăsat să fie decriptat de fiecare cititor cum crede de cuviință, tehnică avangardistă pornită de la ispititoarea propoziție a lui Baudelaire „E o glorie în a nu fi înțeles”. Acest dicteu automat îl întâlnim permanent în secvențele numite „Metastazele orașului”. Iată un paragraf ilustrativ: „Zilnic zece mii de mâini/ învelite în zece mii de mănuși Kraft-Linz/ ating alămurile ușilor/ trec prin clinchetul policandrelor/ prin surâsul stins al garderobierei/ prin țipătul mut al blănurilor ca/ niște peșteri păroase care/ zac părăsite pe umerașe// Nimeni nu se mai întoarce la Garderobă// Ninge sau plouă sau o glazură/ de sticlă îngheață lumina/ peste mișcările lente// Fumul devine nisip/ iar cerul se face clepsidră/ răsturnată peste străzile pustii// Aproape pustiul e mai pustiu decât pustiul// Văd o mână și câteva degete/ ținând un colț de perdea la fereastră/ Văd coada unei pisici/ ca un semn de mirare/ la țipătul dispărut brusc/ într-o firidă într-un canal” Succesiunea rapidă de imagini este cea a clipului cinematografic care însoțește un pasaj muzical. Fluxul cinematic nu acordă atenție elementelor care îl compun, importantă este curgerea, fluidul vizual căruia nu are niciun rost să-i cauți sensuri și semnificații. Este, cum spuneam, o zonă a insondabilului, o poetică în sine. Precum în pasajul care urmează: „Pe cei care pleacă îi poți vedea că nu plâng/ Nu poți pleca fără să te scufunzi/ Nimeni nu vorbește nimic/ Hainele sunt luate de ape/ Fiecare se agață de inima lui/ ca de o geamandură// Cel mai rău e să te îmbraci în scafandru/ fără să te speli bine pe mâini și pe față/ Rămâi ca un scafandru/ cu degete și buze lipicioase/ Sunt și scafandri rebeli/ care se scufundă pe străzi/ sau poate sunt revoluționarii/ despre care se vorbește”
Al doilea tip de scriitură este prezent în comentariile emoționante ale fotografiilor-suport și căruia i s-a pus numele „Morți succesive”. Nu este deloc vorba despre o simplă descriere(regândire – interpretare) a unor imagini din trecut, este o implicare sufletească deplină: „Nu pot să descriu acest zâmbet/ de pe chipul subțire/ ochii negri și sclipitori/ și dinții albi/ urechile mici împovărate de cerceii cu perle/ sprâncene arcuite caligrafic și/ părul pieptănat strâns cu cărare pe mijloc/ bluzița cu gulere mici cu carouri mărunte/ în contrast cu un taior cenușiu și moale/ aproape bărbătesc/ cu mari revere ca niște vele// !O mătușă Donia țin minte și acum dulceața ta de trandafiri// Văd labirintul în care se pierde/ Cel ce vorbește despre sine/ când rămâne singur în gara pustie”.
Poetul este și un om al cetății, chiar dacă aerul său meditativ poate da impresia că plutește într-o lume a sa, la câteva palme deasupra pământului. Observă cu ochi critic relele întocmiri ale lumii în care vrând-nevrând trebuie să trăim. Devine sarcastic și coroziv în exprimare, nu pentru că își dorea, ci pentru că a fost provocat. Delicatețea sa de artist este ultragiată de urâtul cotidian, de dezordine și mizerie. Sunt locuri dragi multora care au fost atinse de microbul acesta postdecembrist al nepăsării în care autoritățile și-au luat mâinile de pe edificiile culturale și se îmbulzesc să facă sarcofage de beton cu care să se poată justifica în campaniile grotești din care vor să iasă biruitori. Și ies, pentru că oamenii așezați și cu mințile limpezi se feresc de troaca politicii, pentru că se tem să nu iasă cu hainele mânjite și pantalonii șifonați dintr-o detestabilă înghesuială electorală.
Artistul, cu mijloacele sale, arată cu degetul ceea ce nu îi convine, semnalează, atrage atenția. Dar… Într-o colonie de „pinguini” sau într-o rezervație de HOMO CYLINDRICUS semnalul de alarmă pe care îl trage poetul sună degeaba, cei ce ar trebui să facă – fiind bine de tot plătiți pentru asta – nu mișcă un deget și toposuri ale frumuseții cad în ruină, buruienile nesimțirii publice invadând mai agresiv decât o boală care, până la urmă, și-a slăbit amenințările. Iată un crochiu de portret: „HOMO CYLINDRICUS populează cartierele/ Au doar gură și rect și se rostogolesc pe străzi”.
Pinguinii, neavând probleme de verticalitate morală, n-au nici ei o poză grozavă, trecând pe neobservate de la stadiul de societate la cel de populație: „Păduchi de plastic de cauciuc și de tinichea/ invadează vechea Hală unde/ pe vremuri lucrau măcelarii/ Doamnele servitoarele nevoiașii/ și oricine voia/ venea la Hală și găsea/ să cumpere ceva de mâncare/ sau primea de pomană/ La demisol era Pescăria/ cu bazine de piatră/ Era foarte frig chiar și în toiul verii/ Hala avea Ghețărie și patru uși de acces/ Luminatoarele care înconjurau încăperea/ dădeau lumină suficientă/ în orice moment al zilei […] Apoi Partidul Unic a făcut acolo/ magazinul alimentar proletar B. I. G./ Băcănie Industriale Gospodina// Și acum mai sunt pinguini care/ numesc această clădire BIG/ dar fără să știe ce și cum// Păduchii de plastic și cauciuc/ au umplut până la refuz marea hală// Pinguinii sunt mulțumiți/ cumpără știfturi/ mărfuri proaste făcute pe vapoare-închisori/ unde sclavii muncesc pentru gândacii de orez// Pinguinii stau în casă ca niște melci//Casele trec una pe lângă alta/ și se salută încet clipind din obloane/ sau ridicându-și ușor acoperișul”
Mânia poetului, firească, atinge dimensiuni apocaliptice atunci când neputința personală intră în conflict sever cu nepăsarea civică în privința unui topos cultural îndrăgit de multă lume. Un loc al amintirilor dragi, pe de o parte, dar și al șlefuirii intelectuale, pe de alta. Cred că obida este a tuturor celor care au o vârstă și o conștiință. „Pe Strada mare vezi un gard/ între două proprietăți/ ca un hiatus între ieri și mâine/ ca o suspendare a timpului// În spatele acestui gard electoral/ zace Cinematograful// Mi se face frică să privesc/ clădirea cu geamuri ciuruite/ cu literele firmei împrăștiate/ căzute prin bălăriile ascunse de gard// Arată ca după bombardament/ A fost bombardat trei decenii la rând/ de aviația Nesimțirii/ și de artileria Nepăsării/ Nu mai începe niciun film în sala devastată/ cu ecranul sfâșiat ca o pânză de corabie/ eșuată în mijlocul Orașului/ O sală neagră în întunericul colcăitor”.
Poetul Emilian Iachimovski este plastician și semne ale acestei înclinații artistice sunt prezente peste tot acolo unde este vorba despre imagine de tip vizual, fie ca suprafață fie ca volum. El provoacă pe cititor să-l urmeze în acest periplu al formei și culorii, chiar dacă în multe zone predomină griul, obscuritatea, întunericul.
O altă preocupare a sa este de natură ezoterică. Caută misterele lumii înconjurătoare și pare încântat de prezența lor. În această direcție caut să-mi explic absența numerelor pe unele pagini, dar și prezența la final a unui tablou de cifre cu titlul „Logaritmii morții”. Ca un bun cititor de poezie mărturisesc că nu mai știu ce sunt logaritmii matematici, dar nici nu-mi bat prea tare capul pentru a afla. Mă mulțumesc cu versuri de felul acesta: „Sunt tată și mamă față de mine/ știu momentul când nu mai ai părinți/ știu momentul când înțelegi/ că esența cuvintelor vine din tăcere/Din îndelungă tăcere/ Dar nu știu dacă la capătul acestei aventuri/ se va afla un poem”. Sau, pentru încheiere: „Ce stranie lumină/ Ce singură pustietate/ Mătușa Cecilia în curtea casei/ O femeie tânără/ în mijlocul curții de la țară/ sub soarele arzător/ ca în picturile lui de Chirico”.
Poetul Emilian Iachimovski scrie din nevoia sa naturală de a face artă și nu dintr-o altă nevoie, cum se mai întâmplă. Scrie și știe s-o facă bine, spune și e bine că spune. Pentru că mereu, când va pune creionul pe fila albă, va avea ce spune.
MIHAI OCTAVIAN IOANA este poet, eseist și profesor de limba și literatura română.
