James Fox, Istoria culturală a lumii povestită de culori (5)

Culorile nu sunt, desigur, simple decorațiuni pentru suprafețe. Se infiltrează adânc în viața noastră, ne marchează cuvintele, gândurile și simțămintele, integrându-se într-o rețea mai amplă de semnificații pe care specia umană o țese în jurul său. Milenii la rând, am folosit culorile ca limbaj universal, ca să comunicăm idei de importanță fundamentală: cum să trăim și să iubim, de ce să ne temem și ce să venerăm, cine suntem și unde ne este locul, și ele ar putea fi cel mai puternic purtător de sens al nostru, deoarece ne vorbesc cu o voce atât de directă și de vie. Dar culorile nu transmit doar sensuri, ci creează și contextul în care există acele sensuri. Oscilând între natură și cultură, între experiență și înțelegere, mediază relația noastră cu lumea. Colorile se împletesc într-o prismă atotprezentă prin care vedem oameni, locuri și obiecte, care ne modelează în același timp și modul în care gândim și reacționăm față de tot ce ne înconjoară. La fel ca aerul pe care îl respirăm ori apa în care plutim, ne contopim cu ele.

Însă trebuie să fie limpede că povestea spusă aici nu se referă atât la culori, cât la noi, oamenii, la simbolurile pe care le plăsmuim și la preocupările care le inspiră. În această carte am apelat la șapte culori ca să înțeleg șapte sensuri cu rădăcini adânci. În aparenta beznă ne-am deslușit cele mai profunde temeri; în tonurile de roșu-lucios ale sângelui ne-am văzut reflectate propriile vieți și trupuri; în soarele galben-orbitor ne-am întrevăzut, cu ochii întredeschiși, zeii cei mai puternici; iar în cerul și în marea ca azurul ne-am imaginat lumi de dincolo de orizonturile noastre. Am considerat suprafețele albe, imaculate modele de perfecțiune ale purității vizuale, morale și sociale, am glorificat purpurile sintetice ale secolului al XIX-lea ca jaloane ale progresului tehnologic și am făcut din miliardele de nuanțe de verde din natură embleme ale paradisului și reînnoirii. Am proiectat aceste speranțe, temeri și obsesii asupra culorilor într-o perspectivă de mii de ani. Istoria culorilor este așadar și o istorie a omenirii.

Vechiul termen egiptean pentru culoare era iwn – care mai însemna și „piele”, „natură”, „caracter” și „ființă”, fiind reprezentat în parte printr-o ieroglifă a părului uman. Oamenii acelei formidabile civilizații remarcaseră o asemănare frapantă între culori și ființele omenești. Pentru ei, culorile erau aidoma oamenilor – pline de viață,energie, putere și de personalitate. Acum înțelegem, după cum egiptenii nu puteau decât să simtă, cât de intim se împletesc cele două personalități. De fapt, culorile depind de cei care le percep. Fiecare nuanță văzută în jur este de fapt fabricată de noi, chiar în noi – în aceeași materie cenușie care dă formă limbajului, stochează amintiri, întreține emoții, modelează gânduri și stârnește conștiințe. Culoarea este pigmentul lucrurilor imaginate de noi, pe care le pictăm peste tot în lume. Mai mare decât oricare oraș, mai complicată decât oricare mecanism, mai frumoasă decât oricare operă de artă, ea s-ar putea să fie cea mai măreață creație omenească dintre toate.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *