James Fox, Istoria culturală a lumii povestită de culori (4)

În Lawrence of Arabia, filmul lui David Lean din 1962, prințul Faisal face o remarcă profundă. „Cred că ești încă unul dintre acei englezi care iubesc deșertul”, îi spune lui Lawrence. „Niciun arab nu iubește deșertul; ne plac copacii verzi și apa. În deșert nu există nimic.” Probabil că și profetul Mahomed ar fi de acord. El făcea parte dintr-un trib de nomazi care-și ducea cu greu traiul într-un loc dintre cele mai secetoase din lume. Mecca este înconjurată de un pustiu ocru, ars de soare, unde abia dacă vezi câte un arbust. Coranul, dimpotrivă, abundă în descrieri de vegetație și de ploaie – poate fantezii ale unei societăți în care ambele sunt o raritate. Ni se spune cum torenții de apă fac pământul sterp să „se scuture și să se umfle” (22:5), făcând să prindă viață „grânele și strugurii și ierburile și măslinii și palmierii și grădinile cu boschete și poame și iarbă” (80:30). „Nu vezi cum Dumnezeu trimite apă din ceruri și pământul înverzește?”, se întreabă într-un un verset (22:63). Dacă ploaia este un gest de îndurare divină, atunci verdele este un dar din paradis.

Ideea paradisului ca grădină s-a fixat între timp atât de ferm, încât ar fi foarte dificil să o gândim altfel. Ea este simultană cu scrierile cele mai vechi, fiind imprimată pe tăblițe de lut sumeriene de acum 5 000 de ani, care descriu un paradis verde la Dilmun. Biblia ebraică îl înlocuiește cu Edenul, o grădină fertilă cu pomi plini de roade, udată de patru râuri. Coranul, la rândul lui, își întemeiază paradisul pe precedentul biblic, dar cu prelucrări semnificative. Apelând la termenul jannah (care înseamnă atât „grădină”, cât și „paradis”), descrie patru grădini minunate, fiecare irigată de izvoare în cascadă și alimentată de râuri cu apă, vin, lapte și miere. Sunt acoperite de copaci care dau „umbră întinsă” și oferă o mulțime nesfârșită de curmale, rodii și banane. Coranul descrie deslușit culoarea paradisului. Fecioarele care îl populează stau culcate pe perne verzi, în vreme ce bărbații poartă splendide veșminte verzi din mătase și brocart, feriți toți de soare pe sub arbori, care și ei (ca și cum ar fi putut să apară vreun dubiu) erau verzi. Dar nu orice nuanță de verde. Coranul recurge la un adjectiv unic ca să indice tenta miraculoasă. Madhamataneste un viridian închis și bogat, care pulsează de viață veșnică. I se acordă un statut cu totul special: este cuvântul unic din cel mai scurt verset al Coranului.

Mahomed considera că verdele se distinge de toate celelalte culori. Faimoasa lui cugetare, care ar putea fi apocrifă – „trei lucruri de pe lumea asta alungă tristețea: apa, verdeața și chipul frumos” – este repetată și astăzi peste tot în spațiul islamic. Din Hadit, culegerea de texte cuprinzând cuvintele și faptele lui Mahomed, alcătuită la aproximativ un secol după moartea sa, aflăm că purta cu regularitate haine verzi și îi plăcea vegetația înverzită. Îi identifica repetat pe credincioși cu aceeași culoare. Sufletele martirilor sunt descrise sub formă de păsări verzi prinse de arborii din paradis, iar adepții săi erau asemuiți cu vegetația. „Prin exemplul său, credinciosul este ca un copac verde”, spunea el, „ale cărui frunze nu cad niciodată”. Sau: „Exemplul pe care îl dă un credincios este cel al unei plante verzi și proaspete, ale cărei frunze se mișcă în orice direcție, în bătaia vântului.” Mahomed apelează în Coran la metafore ale efectelor ploii asupra vegetației – unde recoltele sunt oameni hrăniți cu daruri divine. „Allah va revărsa apă din cer și oamenii vor crește aidoma verdețurilor proaspete.”

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *