James Fox, director de studii în istoria artei la Emmanuel College și jurnalist TV nominalizat la premiile BAFTA. Este faimos pentru numeroase documentare despre arta britanică, cultura japoneză și istoria mereu populară a culorii în artă difuzate de BBC.
* * *
Sesshū Tōyō a pictat Peisaj în laviu (1495) când avea în jur de 75 de ani. Este posibil să nu-i fi luat decât câteva minute, însă este rodul unei experiențe de o viață. Ceea ce pare aproape abstract la primă vedere curând se încheagă într-o imagine: în prim-plan, un vârf stâncos pe care sunt risipiți mai mulți arbori și desișuri; pe fundal, piscuri impunătoare, pe jumătate ascunse de neguri. Suntem martori ai yūgen-ului[1]în acțiune. Dacă privești și mai atent: sub stânci, formele contorsionate care, pentru început, arătau a copaci trec printr-o transformare, preschimbându-se într-o clădire măruntă: streșinile unghiulare, stâlpii verticali ai unui gard și o diagonală le sugerau contemporanilor lui Sesshū prezența unei vinării. În colțul din dreapta jos al imaginii,câteva tușe trasează suprafața calmă a unui lac, cu două siluete care îl traversează într-o barcă. Se îndreptau oare spre vinărie? Sau se străduiau să ajungă la mal înainte să înceapă ploaia? Noi hotărâm. Această pictură te invită nu numai să fii martor al unui proces de devenire, ci și să participi la această trezire la viață. Aveau să mai treacă 400 de ani până când artiștii occidentali începeau să creeze lucrări la fel de discret sugestive.
Dar cum desăvârșea Sesshū asemenea capodopere? Începea prin prepararea culorilor. Era posibil să petreacă douăzeci sau treizeci de minute amestecând batonul său de tuș solid cu apă: răbdarea era în măsură nu numai să asigure consistență culorii, ci și un răgaz de pregătire mentală pentru ceea ce urma să facă. Rezulta un tuș dens, negru ca smoala. Turna o parte într-un alt vas, amestecând-o cu apă, la fel de temeinic, obținând o cerneală cu intensitate medie, înainte de a o decanta într-un al treilea vas, diluând-o în continuare, pentru a ajunge la o nuanță palidă. În cele din urmă rămânea cu trei boluri – și cu trei nuanțe de negru. Sesshū putea începe să picteze. Lua pe pensulă din tușul cel mai deschis și îl aplica repede, obținând o tentă care era aproape greu de deosebit de cea a hârtiei, obținând efectele nebuloase ale munților din depărtări. Apoi lua cu pensula din tușul de intensitate medie și, din câteva zeci de tușe, schița stâncile din prim-plan. În anumite locuri, unde stratul mai vechi încă mai era umed, cernelurile se amestecau, creând între ele o a patra umbră de negru. În alte locuri, îndepărta excesul de apă și adăuga peste negrul umed alte tușe, uscate, iar pensula se răsfira la capătul mișcării, lăsând în urmă pete de culoare. Sesshū apela apoi la tușul său negru ca smoala și adăuga detaliile de vegetație. Primele tușe, din partea de sus, se contopeau cu cerneala mai palidă de sub ele formând un model ca de vase sangvine, producând astfel un al cincilea negru, de intensitate medie. După ce totul se usca, aducea ultimele detalii: semne caligrafice care marcau arborii, casa și barca. Din vreo șaizeci sau șaptezeci de tușe, Sesshū încheia tabloul.
[1]Termen împrumutat din chineză în Evul Mediu, alcătuit din două ideograme: yū (幽) –„adânc”, „stins” sau „slab” și gen (玄) – „misterios”, „întunecat” ori „negru”. Se referă la trăiri nelămurite, care nu pot fi deslușite imediat și nu pot fi niciodată înțelese pe deplin – caracterul impenetrabil fiind chiar sursa frumuseții lor.
